Patul lui Procust – recenzie


“Ceea ce este normal nu poate fi poezie” spunea autorul în romanul său, „Patul lui Procust”, astfel că, plecând din sfera frumoasă a poeziei, am decis să mă îndrept spre ceva mult mai realist, și anume, lumea romanelor. Cei care mă cunosc știu că am o mare pasiune pentru citit, astfel că, de data aceasta am decis ca în loc să scriu, să citesc. Așa a apărut această secțiune a recenzilor, care sper sincer să vă stârnească curiozitatea. Pe această cale doresc să le mulțumesc și băieților mei pentru că mi-au susținut ideea.

Ca și primul roman a lui Camil Petrescu, acesta dezbate drama intelectuală, însă, de data aceasta, intelectualul este văzut din mai multe unghiuri: din jurnalul lui Fred Vasilescu, din părerile scriitorului, ale doamnei T, precum, și ale Emiliei. Romanul este alcătuit din șapte părți: trei scrisori ale doamnei T către autor, jurnalul lui Fred Vasilescu, din capitolul „O după-masă de vară”, două capitole cu titlul Epilog și notele de la subsol.

În roman este vorba despre două cupluri: doamna T (Maria Mănescu) – Fred Vasilescu și Ladima- Emilia. Acestea nu sunt compatibile, lucru foarte frumos subliniat prin titlul „Patul lui Procust”. Legenda spune că Procust era un tâlhar din Atica. Acesta ataca drumeții pe drumul dintre Atena și Megara și îi tortura folosindu-se de două paturi din fier, unul mai mare și altul mai mic. Cei înalți erau așezați în patul mai mic iar Procust le reteza picioarele pentru a fi pe măsura patului iar celor mai scunzi le lungea picioarele. Legenda se termină cu eroul Tezeu care l-a ucis pe Procust, aplicându-i același tratament. Astfel, expresia este folosită atunci când se vorbește despre incompatibilități între oameni.

Romanul începe cu scrisorile doamnei T în care aceasta, într-o notă foarte sinceră, își prezintă sentimentele neîmpărtășite pentru un bărbat, pe care vom ajunge să îl cunoaștem prin propriul jurnal, în capitolul următor. Acesta, în schimb, nu vorbește deloc despre el însuși (nu aflăm de ce o părăsește pe doamna T pe care o iubea), preferând să se ocupe de Ladima și de Emilia, a căror relație îl intriga, deoarece vede la Ladima doar o patimă greu stăpânită iar la Emilia un vag dispreț de femeie nesatisfăcută în ambițiile proprii.

În final înțelegem, însă, că Fred și Ladima au fost doar niște suflete mutilate de sentimentul iubirii neîmpărtășite, care nu au reușit să se adapteze, întrebându-se: „Va veni o vreme când amorul va dispărea, când cei care suferă din cauza iubirii vor părea ridicoli? ” și cred că, în urma citirii unei povești de dragoste atât de înrădăcinată în realitate, vom sfârși răspunzând și noi, ca și ei, „Cine știe?!”

 

Anunțuri