Dostoievski – Idiotul


 

 

Dacă ar trebui să prezint cuiva romanul Idiotul de Fiodor Mihailovici Dostoievski, aș spune că este romanul care m-a adus de la stări de enervare la exaltare, oscilând mereu între cele două, până la finalul romanului. Idiotul a avut un impact deosebit asupra mea, ultimele pagini m-au șocat atât de tare încât mult timp mintea mea revenea la finalul total neașteptat cu dorința de a schimba ceva, ca lucrurile să se fi întâmplat altfel. Dar, așa cum e și în viață, nu se termină întotdeauna cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Romanul “Idiotul” folosește din plin experimențele autorului, care scapă cu viață din fața plutonului de execuție cu câteva zeci de secunde înainte de ordinul de tragere, se îmbolnăvește de tânăr de epilepsie și se luptă cu această boală toată viața sa. Astfel, prințul Mîșkin, personajul principal al romanului lui Dostoievski, este bolnav de epilepsie fiind considerat drept un idiot de către ceilalți (epilepsia era asemănată în acele vremuri cu idioțenia). Fiind la tratament în Elveția, el se întoarce în Rusia, văzând în aceasta, țara făgăduinței. Rupt de realitatea aristocratiei ruse, de contactul cu civilizația, acesta vede totul într-un mod absolut inocent. Nici chiar moștenirea pe care o primește nu-i schimbă stilul de viață.

E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?… Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!”

Acesta pare că se îndrăgostește de două femei. Prima, Nastasia Filippovna, este o femeie admirată pentru frumusețea sa, dar care are o poveste de viață tristă, și, față de care prințul simte în primul rând milă și dorința de a o salva, căsătorindu-se cu ea. Aceasta, însă, fuge imediat după cererea în căsătorie, considerând că astfel i-ar striga viitorul. Cea de-a doua femeie, Aglaia Ivanovna, este o adolescentă de familie bună, de o frumusețe și o inteligență sclipitoare, dar cu un temperament foarte dificil și egoist. La aceasta prințul nici măcar nu îți permite să viseze, dar, printr-o serie de evenimente, accelerate de personalitatea impulsivă a Aglaiei, aceștia doi ajung să se logodească.

Prințul nu era nici prost, nici urât sau bătrân și, nici măcar idiot, așa cum crede toată lumea. Pentru prima dată, crede că poate să iubească, să se bucure de această speranță mai mult de o clipă, dar, lucrurile se schimbă rapid, ajungând, fără să își de-a seama prea bine ce se întâmplă, să piardă și această speranță. Și totul fără nicio obiecție din partea sa.

Mîșkin este un copil care încerca sa fie adult într-o lume în care adulții și-au ucis de mult copilul din ei. De aceea, nu reușește să se adapteze lumii în care trăia și nici lumea nu îl înțelegea, considerându-l naiv până la prostie. Acesta este și motivul pentru care, în timpul citirii romanului am simțit de nenumărate ori, sentimente de milă și frustrare pentru societatea superficială în care trăia prințul, care nu reușea să vadă dincolo de momentele de stângăcie ale acestuia, un suflet pur, plin de bunătate și corectitudine, până la sacrificiu. Și, din păcate, romanul se termină într-un mod cât se poate de realist, arătând că deși bunătatea lui nu a reușit să aibe un răsunet în lumea în care trăia, totuși răutatea acesteia a avut un mare impact în viața lui.

„Şi chiar dacă Schneider însuşi ar fi venit din Elveţia şi l-ar fi văzut în momentul acela pe fostul său elev şi pacient, amintindu-şi de starea în care se găsea câteodată prinţul în primul an de tratament în sanatoriul său, ar fi dat acum descurajat din mână şi ar fi spus, probabil, ca şi atunci: Idiot!”

Anunțuri