Am rămas hoinar.

Sunt doar eu, singur pe un peron sinistru,
Un fior rece îmi încearcă trupul destul de ostenit….
Pe obraji șiroaie, ploua mărut de vară destul de rece,
Nu știu dacă eram eu sau ploaia ce-mi schimba starea.
Am obosit, somnul întârzie să apară,
Și-am început să rostesc cuvinte fără rost.

Dar parcă ceva lipsește, gălăgia din mine mă acaparează,
Pe-o linie scadentă încerc din răsputeri să urc, degeaba.
Sunt lipsit de texte,
Poezia mea ce se petrece?
Unde s-a produs ruptura, cine pe cine a părăsit?

Înconjurat de blesteme inima-mi încearcă să scape,
Calmantele mi-au devenit iubire, Opiacee îmi este consoartă….

Sper să-ți bântui prin vise, să-mi simți privirea-n ceafă,
Greul din minte să te facă să tragi cortina…
Iar la final să simți cum îți cedează Hemoglobina.

Scris de dor….

Nici nu știu cum să încep postarea asta. Băi de ce am atâtea întrebări și de ce am prea puține răspunsuri?
Da, am greșit dar, nu știu, nu știu de ce am greșit, ce îmi lipsea, dar ce mă doare cel mai tare este că mi-am pierdut un prieten, un prieten necuvântător, un prieten ce-mi dădea pofta aia nebunească de viață când călcam accelerația, prieten ce-mi dădea frica de neprevăzut când intram în depășiri știind că el nu o să mă lase, și eu l-am făcut un maldăr de fiare, defiecare dată când îl văd resimt durerea din el, îi simt tristețea prin mine. Da, o mașină ce din punctul meu de vedere și-a dat viața pentru mine, chiar dacă m-am ales cu multe răni, el mi-a deschis ochii asupra vieții mele, mi-a dat semnalul ala ce efectiv ma trezit la viață, o viață ciudată, o viață unde nu totul este roz și nici nu pare să fie prea curând. Mi-a arătat că telefonul numai sună să mă facă să râd să simt că este bine, nu. Acum telefonul sună de grijă, sună să mă duc să dau declarații, să refac analize și să o iau de la capăt, doar că acum fără un prieten de bază. O lună prietene, o lună de când unul a murit ca altul să trăiască, pentru alții doar o mașină, pentru mine un prieten de bază. Când suna telefonul tu erai cu mine pe fiecare drum, cu tine vorbeam să nu adorm, cu tine vorbeam când eram supărat cu tine prima relație dusă spre final și cu tine ultima relație dusă spre același final, poate ai să citești asta cândva, dar nu curând, dar poate o ultimă dorință cum zice și F.Charm, mai sună-mă doar un minut decât niciodată, dar acum știu că niciodată este acum.
Aproape o lună, o lună de la durere trupească dar și sufletească, ghinionul ăsta vine, ca un bumerang ciudat. Afară doar plouă, iar eu pe-o bancă privesc marea, fiecare fuge spre un adăpost, dar eu nu am idee unde este adăpostul meu, chiar numai știu.
Și parcă încă te aud.

Viața din viață

Și parcă sunt sătul, de zâmbetele lor contrafăcute,
Simt durerea prin unde, dorul de mare mă face să devin cărunt…
Sunt departe de început, mă cheamă dar tot ea se retrage prima,
Plin de nisip, simt timpul cum s-a scurs,
De ce am ales să nu mă grăbesc?

Am devenit o umbră, mi-au crescut aripi dar cu timpul, am ales să le smulg,
Toate se întâmplă cu un scop dar Cronos vine rapid din urmă,
Își cere drepturile, vrea frumosul ascuns în urât,
I-am simțit suflarea, i-am simțit parfumul ei demențial.
A vrut să mă răpească, dar îngerii mi-au fost pe fază.

O lumânare mică aprinsă arde adânc,
Sentimente prefăcute în jar mă ard încontinuare.
Acele se înfig adânc, sângele-mi sărută cu patos pământul,
Din pământ sunt, acolo o să mă regăsesc curând.

Morga din suflet.

Anxietate, speram să nu te mai simt vreodată,
Am căutat să te alung dar ai venit mai aproape.
Este destul de clar peisajul,
Drumurile toate se înfundă,
Dar de la etajul meu, drumurile se inundă.

Acaparat de griji, cumva caut să scap,
Dar lupta este-n față și nu am unde să mă retrag.
Cu vocea sumbră nu pot să îmi dau curaj,
Dar în cugetul tău mi-ai dat destul răgaz.
Probabil o să mor, dar o să mor în extaz,
Cu vocea sumbră nu pot să îmi dau curaj.

Noapte, zi, ești acolo, cu mine, prin mine!!!
Și patul ăsta-i rece, perfuzia se scurge,
Sângele pierdut, durerea îl învinge….
Mă simt pierdut de mine, aș vrea să mai schimb drumul,
Dar sfârșitul vine, recuperând rapid distanța.
Iar frâna pare să nu-mi oprească soarta.

Anxietate mă bucur că ai să mori cu mine.
Nimic nu-ți aparține, te joci cu fiecare soartă,
Sper doar să te chinui în propriul trup inexistent.

Zilele au căpătat un gust de noapte,
Iar noaptea a preluat rolul de zi…
Un somn adânc mă încearcă, cu greu îl țin în frâu,
Că dacă adorm acum, nu mă trezesc curând.

De dragul gândurilor.

Dacă tăcerea îmi cere adevărul, de ce să zbier?
Destule stări din zi în zi amplificate,
Ti-aș asculta tăcerea, dar nu am timp de pierdut,
Eu m-am pierdut pe mine, ce să fac cu tăcerea ta!?

Globul meu ocular nu cunoaște tăcerea,
O stare Bacoviană mă-ndeamnă spre tine,
Și m-am ferit de droguri, dar te-am găsit.
Dar îmi merit soarta, m-am împăcat cu ideea.
Am scris destule pedepse, eu nu sunt umbra lui Cioran,
Parcă prea mult am stat pe gânduri, precum Calul Troian!
Țintesc la subiect de dragul vertebrelor….

Și nu-mi place să discut doar de dragul vorbei,
Citesc privirea tristă și-mi pun o mie de întrebări,
Că scriu după dictarea inimii, dar nu știu cât mai poate,
Visez urât cu zilele și prea umblu nopțile,
Aș vrea să duc lumina în mijlocul tenebrelor.

Nevroză!

Că noi am fost o notă pe un portativ ciudat,
Am cântat după ureche și ne-am distorsionat în timp,
Natura vrea să ne încerce, nu are aceași tonalitate în voce,
Dar cum să apropii doi magneți?
Când polii lor se urăsc de moarte?

Un drum apăsător mă încearcă, ciudată dimensiune,
Dar cum să uit de mine, când somnul se lasă așteptat?
Când am în spate faruri și din sens opus doar flash-uri,
Și prin gânduri fel și fel de injurii la persoană?

Probabil este mult prea dimineață, străzile-s prea goale, amare.
Vorba mea prea mută, ochii mei prea orbi, ciudat.
Ăsta nu pare să fiu chiar eu, nu, nu.
Oglinda mă minte, ăsta nu-i chipul meu,
De ce m-am dat înapoi lafel precum ora?

Oare am deschis pandora?
Dimensiunea mea se sintetizează cu prezentul aspru?
Ciudat, am crezut că a fost doar un vis,
Dar semaforul mi-a dat verde să plec spre visele mele,
Care or mai fii și alea….

De pe drum…

Dacă tăcerea ta mi-ar devenii viață, aș trăii cu veșnicia…
Dar sunt pierdut, nu-i pentru mine ce-i pe aici.
Durerea sfâșie în carne vie, trupul meu se stinge,
Timpul a uitat ce înseamnă răbdarea,
Până și vremea a uitat de soare….

Iar acum, sunt doar un prăfuit, un nimeni,
Prin gândurile tale ce au învățat să mă uite….
Nu te condamn, am stâlcit destule cuvinte,
Că m-am tărăgănit printre atâtea morminte.

Poate cândva în viitor, vom lua același tren,
Și ne-om spune din priviri tot ce s-a întâmplat de-odată,
Că viața mi-am dat-o pe două parale, ce-au zburat în vânt…
M-am rugat la zei și zei, dar parcă toți și-au luat fața de la mine,
Și din focul din mine începe să se spulbere din jar…

Prea multe au fost de-odată, eu unde am fost când eram prezent?
Aerian din primele secunde de viață,
Eu nu am știut, tu ai vrut, eu nu am știut…
Ce să mai pun pe masă, ce să mai sparg în drumul meu?