Adunate din timp

A trecut ceva vreme, luminile sau stins deja,
Apune pentru a nu știu cata oara soarele,
Sunt pe pas de 23, dețin amintiri ciudate,
Lacrimi și pumni în pereți,
Uși trântite, oglinzi ce-mi animau ranile…

Poate-i doar o pasa, sper sa nu sper degeaba,

Probabil nu asa merge treaba,

Echilibru sta sa cada,  odată cu el și eu.
Pentagonul sta sa cada,
Iar eu împușc cu emoții…

Dezhidratat de-o vreme, caut sa ma adap cu dreptate,
Nu ma ascund, nu fug pe ușile din spate,
Dau piept cu durerea, las sângele sa curgă,
Ca oricum, voi rămâne doar o umbra.

Puțin mai goi.

Asculta ce spun sirenele, când între noi cad catrene,
Și sapa mai adânc sa simți tot ce mi trece prin vene,
Ca ma pun sa dorm aici și ma trezesc în alte emisfere.

Ca numai am cuvinte pe gene,
Lacrimi se ofilesc sub privirile grele,
Răscolesc prezentul, sa opresc timpul alert.
Clepsidra ce-mi aparține, curge în sens invers..

Dialogul devine complex, cascada de cuvinte zdrobite.
Și surâsul tău îmi tot aleargă prin minte.
Așezăm trăiri în vitrine, completam muzee,
Dar suntem goi, goi de opiacee.

Doar un moment

Tot răsună în tăcere, un trist bipăit de ceas,
Se zbat secunde grele,
Şi din timp ce-a mai rămas?
Că de-o perioadă bună, zilele nu-mi dau deloc răgaz…
Între aceleaşi tăceri am plecat trântind,
Poezia mea, mă mai primeşti în gând?
Că timpul îşi cere dreptul, şi este destul de scump,
Ore pierdute-n tăcere,
Să adorm… oftând.

Străzi răsleţe mă primesc,
Răsăritul ăsta-I al meu, îl preţuiesc într-o ură morbidă,
Mă forţează să revăd culmea lumii lividă,
Umbra mea părăseşte camera sinistră…
Iar la celălalt capăt îmi răspunde speranţa,

Dar tu, poezia mea, mă mai primeşti în gând?
Nu am murit, nu am trăit,
Am fost doar rătăcit pe drum.

Sunt chiar eu ?!

Și mă fură peisajul, cad stelele-n delir,
Simt sufletul cum înflorește, dar am pesticide-n jur
Nu vreau să zici că te-am uitat, doar că timpul nu-mi ajunge,
Tot caut portițe, mă chinui destul de mult să desfac ițe,
Și știu, sa schimbat și cerul,
Dar poate așa mi-a fost dat mie, să tot alerg, să înțeleg misterul.

Am obosit să caut macii, să răscolesc câmpii să încerc să mă fac bine.
Fariseii caută să convingă magii, să coboare-n mine blesteme,
Indiferent de vreme, drumurile devin mai grele,
Răsăritul stă să apară, iar eu pe același drum spre nicăieri probabil.

Destul de dimineață, ți-s visele pline de mine,
Am scris tot mai rar, mai dur și mai apăsat….
Cu o durere aparte scriu prin Cișmigiu,
Pe-o foaie mototolită, te descriu, îmi e destul de greu,
Poezie, oare poetul sunt chiar eu?!

Ciudat?!

Am tot plecat, am tot venit,
Nu știam cert care-mi este țelul
Dar m-am regăsit ciudat când deja căzuse cerul,
Când peisajul devenise sumbru, deja căzuse cerul….

Dezorientat, pierdut, încă descriam modelul,
Simțeam viața prin mine cum vrea să fugă, să scape!!
Dar eram conștient că pierdusem din palme Eden-ul…

Entuziasmat am continuat să mor, pardon, am continuat să trăiesc,
O zi mai grea ca alta, o noapte mai ciudată ca alta,
Iar eu, entuziasmat am continuat să mor,
Pardon să trăiesc.

Involuntar m-am trezit, deja sunase ciasul,
Se învârtea în gol compas-ul,
Ciudat, nu auzisem ceasu’….

Pe același drum.

Rescrie-mă, cunoaste-mă apoi vorbește cât vrei,
M-am tot jucat de mic copil, acum îmi vine partea….
Mă tot citești, dar nu înțelegi că vreau să ajung în top,
Aveam mâinile murdare de cretă, de când visam la epitete.
Și era să sfârșesc spontan, exact cum termin strofa.

Ce-am vrut să spun, când spărgeam pe drum neoane?
Nu am putut să sfârșesc promenada tragic,
Înjunghiat de un sentiment ciudat, mă opresc să respir,
Sângele-mi este cerneala, cu, care acum scriu.

Omule, calmează-te, nu privii înspre pustiu, prezentul este-n față,
Ochii-ți sunt curați, spălați destul cu lacrimi, respiră,
Ghinionul nu-i aici, nici nu are să vină.
Deschide-ți ochii, privește spre lumină, trebuie să vină!!!

Am rămas hoinar.

Sunt doar eu, singur pe un peron sinistru,
Un fior rece îmi încearcă trupul destul de ostenit….
Pe obraji șiroaie, ploua mărut de vară destul de rece,
Nu știu dacă eram eu sau ploaia ce-mi schimba starea.
Am obosit, somnul întârzie să apară,
Și-am început să rostesc cuvinte fără rost.

Dar parcă ceva lipsește, gălăgia din mine mă acaparează,
Pe-o linie scadentă încerc din răsputeri să urc, degeaba.
Sunt lipsit de texte,
Poezia mea ce se petrece?
Unde s-a produs ruptura, cine pe cine a părăsit?

Înconjurat de blesteme inima-mi încearcă să scape,
Calmantele mi-au devenit iubire, Opiacee îmi este consoartă….

Sper să-ți bântui prin vise, să-mi simți privirea-n ceafă,
Greul din minte să te facă să tragi cortina…
Iar la final să simți cum îți cedează Hemoglobina.