Dimineţi ciudate şi reci.

Simţeam pasul meu pe un pământ mincinos,
Aveam în gând culori nestingherite,
Era mai bine înainte, când nu ştiam cum este în noroi…
Când braţele nu-mi erau cuprinse de rugină,
Ce se dezintegrează la o adiere de vânt fină.
Mă simt într-un dans ciudat de mimi, ce caut aici ?

Unde-ţi este glasul Singurătate?
Te-am întrebat atâtea, dar fără răspuns,
Mi-ai dat trupul ei şi paltonul, fără pic de resentiment,
Eşti absentă, dar te simt în coasă, macini ca un cancer.
Murim separat sau strânşi bine la piept?

Dimineţi reci pline de rouă şi-o caroserie fără suflet,
Nu înţeleg ce se petrece,  am sângele blocat în vene,
Îndrăgostit de linişte, tânjesc după gălăgie ciudată…
Confuz, îmi simţeam pasul pe acelaşi pământ minciunos…

Una veche din trecut.

Mi-a şoptit uşor pe stradă, că se-apropie să plece…
Nu am înţeles de-atâta vânt şi am continuat să merg,
A tot trecut ceva de-atunci şi tot tăcea din zi în zi…
Din când în când ofta, nu ştiam ce se petrece,
Printre câteva suspine mi-a spus că ar vrea să plece…
Dar eram mult prea confuz şi am zis că trece…..
Şi-am continuat să mai trăiesc, o vedeam cum tace.
Avea o tăcere apăsătoare, cumva mă amuţea şi pe mine.
Şi din tăcerea ei mi-a spus la oră fixă, că ar vrea să plece,
Eram prea ocupat să mai trăiesc şi i-am spus că trece.
O tot priveam de săptămâni, îmi lăsa bagaje-n cale, dar nu ştiam ce se petrece,
Stătea la masă şi fuma, eu ocoleam bagaje,
Printre fumuri mi-a vorbit că o să plece…

M-am oprit în loc, şimţeam că timpul a tăcut, a auzit bine şi el,
Am tras un scaun şi tăcut o priveam pierdut,
Am realizat că din atâtea şoapte, a venit ziua să plece.
Eram confuz, eram speriat, casa şi-a schimbat parfumul.
Bagajul ei mă înjura iar inima ei mă blestema de zori.
Am cuprins-o strâns în braţe şi mi-am cerut iertare,
Printre lacrimi şi regret i-am spus ca să mai stea…
Am adormit îmbrăţişaţi, am adormit adânc,
Şi m-am trezit prea fericit învelit în amărăciune.
Pe noptieră mă aştepta un bilet tăcut,
În şoaptă mi-a scris că-i pare rău, dar a plecat….

Să emani ca Saturn

Scrumau peste mine amintiri ciudate, uitate.
Călcam pământul sub un nor aiurea de ploaie,
Mă priveam singur, dar tot nu mă ştiam.
Încercam să înţeleg ce-am să devin, că am uitat….
Oare cât pot să tac, când în mine urlă neliniştea huiduită?

Ai ochii goi, chipul conturat de un roşcat intens,
Vreau doar un somn adânc să pot să mă gândesc…
Să te privesc în tăcere lângă o ceaşcă de ceai,
Amândoi să fim tăcuţi până la ultimul pai..

Goală, fără pic de secrete te vreau,
Să uiţi că boala asta mă poate ucide, nu vreau…
Palmele tale să-mi adune păcatul şi să-l ardă,
La mal de Amstel te vreau într-un castel de nisip,
Iar chipul tău să emane ca Saturn…

Fără nume, fără nimic!

Mi-am stors foile şi-am umplut călimara,
Şi am început treptat să-mi schiţez nefiinţa pe coală,
Lăsam dâre de cerneală pe-o cărare uitată.
Sclipea aşa de frumos sub o lună plină într-o lume mică…
Şi continuam să scriu şi să sper.

Eram cu totul altfel, parcă eram semnat de Lucifer,
Mâna-mi contura starea, scăpam raiul printre degete,
Un răsărit apocaliptic mă făcea să zâmbesc straniu…
Simt coasa ei cum se oftică, mă vrea dar nu mă poate avea…
Aceleaşi stări, parcă trase la indigo.

Te-am schiţat, frumoasă, o înaltă roşcată îmbrăcată într-un palton,
Aveai ceva din mine, era cerneala ce-o aveam pe buze,
Îmi purtai buzele murdare pe gât şi pe sub pleoape….
Ce-am uitat amândoi rămâne între noi, ascunşi pe după globuri.

Vechi prin amintiri.

Rana asta prinde coajă, dar încă sângerează…
Regret doar că numai am amintiri ca să o pot coase.
Dispari, uşor te ştergi din mine, regret, dar este mai bine….
Parfumul tău şi-a pierdut tăria, glasul tău sunetul,
Iar din atâtea pierderi, eu mi-am regăsit speranţa.

01.10.2017, destul de târziu cu amintiri pe masă,
Sortate, aşezate cap la cap, toate sub o singură flacără…
O reflexie ciudată îmi trezeşte starea, diferite păsări, doar una mă vede,
Rece, calmă şi plină de ură, mă face să-i zâmbesc,
Cucuveaua mă cunoaşte, mă vizitează de atâtea vreme…
Mă vrea, dar încă nu are atâta putere.

Mult prea devreme sau poate prea târziu,
Doar faruri din sens opus urmate de clanxoane infernale…
Un alt drum anost, îi dau eu cumva de cap,
Dar ştiu că la şfârşit o să văd un alt soare, doar pentru mine.
Am plecat, rămâi cu bine.

Jack

Îngreunat de brumă cutreier străzi tăcute..
Am amintiri prea multe, înghesuite într-un singur suflet.
Uitarea nu-i scăpare, eu nu cunosc uitarea,
Aş vrea să o aud, măcar o şoaptă,
Dar uitarea nu mă acceptă.

Luni chinuite au trecut cu greu…
Din ce în ce mai multe nopţi transformate-n zile,
Iar din ochii mei căprui au mai rămas doar fărâme de cristal,
Culoarea s-a şters de la prea multe lacrimi..
Şi de ceva vreme, tot mai rar te aud.

Pereţi tot mai tăcuţi, spune-mi tu Jack, de ce tac?!
De ce oglinda asta-i făcută bucăţele?

Ai trecut de-atâtea ori pe lângă noi, dar nu ne-ai văzut.
Jack, du-mă acasă, nu mă lasă, adună-mă…
Tu ai rămas până când a fost iar dimineaţă.
Şi te rog explică-mi, de ce timpul acesta blestemat ma consacrat.
Apoi spargete în bucăţele pe asfalt.
Ai să mă găseşti exact unde m-ai lăsat…
Între agonie şi extaz.

Şaşe.

Ciudat, tot mai ciudat cad picăturile de ploae,
Un decor sinistru, armonizat de umbra ta,
Aer-ul rece intră pe un geam larg deschis,
Mult prea devreme, un soare palid zace în surdină…
Păcat de culorile mele, au membrele amputate.
Iar umbra ta îmi stă de şaşe.

Şaşe fix, descopăr marginea timpului,
Potcoava mea întoarsă invers, curge norocul la infinit.
Acelaşi soare palid îmi dă de veste că numai am timp,
Greşelile-s pe masă, este un joc ciudat de poker…
Sunt propria mea miză, nu clipesc când dau all-lin,
Dar am început să plâng în clipa în care am realizat că m-am pierdut.

Am jucat orbeşte, câştigând doar un trecut…
Ce-mi apasă tot mai mult pe umeri, asta-i nostalgia,
Nu sunt iluzii, nimic de aici nu te ajută,
Am fost sau încă sunt, acolo unde nimeni nu a vrut să ajungă.
Pe un tărâm unde te sapă şi propria ta umbră….