Sunt chiar eu ?!

Și mă fură peisajul, cad stelele-n delir,
Simt sufletul cum înflorește, dar am pesticide-n jur
Nu vreau să zici că te-am uitat, doar că timpul nu-mi ajunge,
Tot caut portițe, mă chinui destul de mult să desfac ițe,
Și știu, sa schimbat și cerul,
Dar poate așa mi-a fost dat mie, să tot alerg, să înțeleg misterul.

Am obosit să caut macii, să răscolesc câmpii să încerc să mă fac bine.
Fariseii caută să convingă magii, să coboare-n mine blesteme,
Indiferent de vreme, drumurile devin mai grele,
Răsăritul stă să apară, iar eu pe același drum spre nicăieri probabil.

Destul de dimineață, ți-s visele pline de mine,
Am scris tot mai rar, mai dur și mai apăsat….
Cu o durere aparte scriu prin Cișmigiu,
Pe-o foaie mototolită, te descriu, îmi e destul de greu,
Poezie, oare poetul sunt chiar eu?!

Ciudat?!

Am tot plecat, am tot venit,
Nu știam cert care-mi este țelul
Dar m-am regăsit ciudat când deja căzuse cerul,
Când peisajul devenise sumbru, deja căzuse cerul….

Dezorientat, pierdut, încă descriam modelul,
Simțeam viața prin mine cum vrea să fugă, să scape!!
Dar eram conștient că pierdusem din palme Eden-ul…

Entuziasmat am continuat să mor, pardon, am continuat să trăiesc,
O zi mai grea ca alta, o noapte mai ciudată ca alta,
Iar eu, entuziasmat am continuat să mor,
Pardon să trăiesc.

Involuntar m-am trezit, deja sunase ciasul,
Se învârtea în gol compas-ul,
Ciudat, nu auzisem ceasu’….

Pe același drum.

Rescrie-mă, cunoaste-mă apoi vorbește cât vrei,
M-am tot jucat de mic copil, acum îmi vine partea….
Mă tot citești, dar nu înțelegi că vreau să ajung în top,
Aveam mâinile murdare de cretă, de când visam la epitete.
Și era să sfârșesc spontan, exact cum termin strofa.

Ce-am vrut să spun, când spărgeam pe drum neoane?
Nu am putut să sfârșesc promenada tragic,
Înjunghiat de un sentiment ciudat, mă opresc să respir,
Sângele-mi este cerneala, cu, care acum scriu.

Omule, calmează-te, nu privii înspre pustiu, prezentul este-n față,
Ochii-ți sunt curați, spălați destul cu lacrimi, respiră,
Ghinionul nu-i aici, nici nu are să vină.
Deschide-ți ochii, privește spre lumină, trebuie să vină!!!

Scris de dor….

Nici nu știu cum să încep postarea asta. Băi de ce am atâtea întrebări și de ce am prea puține răspunsuri?
Da, am greșit dar, nu știu, nu știu de ce am greșit, ce îmi lipsea, dar ce mă doare cel mai tare este că mi-am pierdut un prieten, un prieten necuvântător, un prieten ce-mi dădea pofta aia nebunească de viață când călcam accelerația, prieten ce-mi dădea frica de neprevăzut când intram în depășiri știind că el nu o să mă lase, și eu l-am făcut un maldăr de fiare, defiecare dată când îl văd resimt durerea din el, îi simt tristețea prin mine. Da, o mașină ce din punctul meu de vedere și-a dat viața pentru mine, chiar dacă m-am ales cu multe răni, el mi-a deschis ochii asupra vieții mele, mi-a dat semnalul ala ce efectiv ma trezit la viață, o viață ciudată, o viață unde nu totul este roz și nici nu pare să fie prea curând. Mi-a arătat că telefonul numai sună să mă facă să râd să simt că este bine, nu. Acum telefonul sună de grijă, sună să mă duc să dau declarații, să refac analize și să o iau de la capăt, doar că acum fără un prieten de bază. O lună prietene, o lună de când unul a murit ca altul să trăiască, pentru alții doar o mașină, pentru mine un prieten de bază. Când suna telefonul tu erai cu mine pe fiecare drum, cu tine vorbeam să nu adorm, cu tine vorbeam când eram supărat cu tine prima relație dusă spre final și cu tine ultima relație dusă spre același final, poate ai să citești asta cândva, dar nu curând, dar poate o ultimă dorință cum zice și F.Charm, mai sună-mă doar un minut decât niciodată, dar acum știu că niciodată este acum.
Aproape o lună, o lună de la durere trupească dar și sufletească, ghinionul ăsta vine, ca un bumerang ciudat. Afară doar plouă, iar eu pe-o bancă privesc marea, fiecare fuge spre un adăpost, dar eu nu am idee unde este adăpostul meu, chiar numai știu.
Și parcă încă te aud.

Viața din viață

Și parcă sunt sătul, de zâmbetele lor contrafăcute,
Simt durerea prin unde, dorul de mare mă face să devin cărunt…
Sunt departe de început, mă cheamă dar tot ea se retrage prima,
Plin de nisip, simt timpul cum s-a scurs,
De ce am ales să nu mă grăbesc?

Am devenit o umbră, mi-au crescut aripi dar cu timpul, am ales să le smulg,
Toate se întâmplă cu un scop dar Cronos vine rapid din urmă,
Își cere drepturile, vrea frumosul ascuns în urât,
I-am simțit suflarea, i-am simțit parfumul ei demențial.
A vrut să mă răpească, dar îngerii mi-au fost pe fază.

O lumânare mică aprinsă arde adânc,
Sentimente prefăcute în jar mă ard încontinuare.
Acele se înfig adânc, sângele-mi sărută cu patos pământul,
Din pământ sunt, acolo o să mă regăsesc curând.

Morga din suflet.

Anxietate, speram să nu te mai simt vreodată,
Am căutat să te alung dar ai venit mai aproape.
Este destul de clar peisajul,
Drumurile toate se înfundă,
Dar de la etajul meu, drumurile se inundă.

Acaparat de griji, cumva caut să scap,
Dar lupta este-n față și nu am unde să mă retrag.
Cu vocea sumbră nu pot să îmi dau curaj,
Dar în cugetul tău mi-ai dat destul răgaz.
Probabil o să mor, dar o să mor în extaz,
Cu vocea sumbră nu pot să îmi dau curaj.

Noapte, zi, ești acolo, cu mine, prin mine!!!
Și patul ăsta-i rece, perfuzia se scurge,
Sângele pierdut, durerea îl învinge….
Mă simt pierdut de mine, aș vrea să mai schimb drumul,
Dar sfârșitul vine, recuperând rapid distanța.
Iar frâna pare să nu-mi oprească soarta.

Anxietate mă bucur că ai să mori cu mine.
Nimic nu-ți aparține, te joci cu fiecare soartă,
Sper doar să te chinui în propriul trup inexistent.

Zilele au căpătat un gust de noapte,
Iar noaptea a preluat rolul de zi…
Un somn adânc mă încearcă, cu greu îl țin în frâu,
Că dacă adorm acum, nu mă trezesc curând.

De dragul gândurilor.

Dacă tăcerea îmi cere adevărul, de ce să zbier?
Destule stări din zi în zi amplificate,
Ti-aș asculta tăcerea, dar nu am timp de pierdut,
Eu m-am pierdut pe mine, ce să fac cu tăcerea ta!?

Globul meu ocular nu cunoaște tăcerea,
O stare Bacoviană mă-ndeamnă spre tine,
Și m-am ferit de droguri, dar te-am găsit.
Dar îmi merit soarta, m-am împăcat cu ideea.
Am scris destule pedepse, eu nu sunt umbra lui Cioran,
Parcă prea mult am stat pe gânduri, precum Calul Troian!
Țintesc la subiect de dragul vertebrelor….

Și nu-mi place să discut doar de dragul vorbei,
Citesc privirea tristă și-mi pun o mie de întrebări,
Că scriu după dictarea inimii, dar nu știu cât mai poate,
Visez urât cu zilele și prea umblu nopțile,
Aș vrea să duc lumina în mijlocul tenebrelor.