Paliu

Lăsam o apă ciudată să cadă peste un trup istovit,
Aveam braţele amputate, nu eram bun de nimic.
Simţeam neputinţa din mine, simţeam că mă sting,
Era o punte ciudată, am fost nevoie să o trec,
Ca să dau de altele…

Înconjurat de-o caroserie flămândă de viaţă goneam.
Erau semne menite să mă facă să tac.
Dar cum să fac asta când am glas să zbier pentru dreptate,
De ce să tac?!
Când urbea asta mă forţează să atac.
Să curm vieţi la fiecare bătaie de ceas!

M-am ridicat pentru lacrima unui soare sinitru,
Am tăcut prea mult, am rămas tăcut pentru fiinţă,
Că iubirea-i peste pogoane, slobode sentimente mă încearcă.
Ură lăsată în urmă de o furtuna de expresii,
Mă priveşti şi te minunezi, când îţi spun cu sinceritate că mă detest.

Din trecut spre viitor

Era mult prea frig afară, un tren pe-o linie scadentă,
O lumină palidă şi-o privire latentă,
Priveam nedumerit, un peron aspru de rece,the_secret_wikileaks_didnt_reveal_cia_got_a_time_machine_from_the_vatican__232345
Căram cu mine bagaje, erau visele mele.
La fiecare 10 secunde se-auzea un refren,
Căştile-mi ţineau companie, nu puteam să mă tem.
Eram singur, într-o lume diferită.

Ştiam că o să doară dar nu şi când.
Purtam cu mine bandaje, aveam sufletul vraişte,
Răni adânci, plăgi încă deschise,
Sacoul îmi acopera trupul, dar nu şi golul din suflet.

O lampă stricată, reparată cu câte-o palmă mă veghe până târziu,
Nu puteam să mă stăpânesc, eram singur, pustiu,
Nevoia de Opiacee mă făcea să-mi iau câmpii, să caut macii.
Lumea asta-i ciudată, crudă şi fără pic de gust,
Sinceritatea-i cuvânt ieftin dar cu o însemnietate scumpă.

Aveam diferite stări, erau drumuri fără sens,
Acaparat de priviri ce cuprindeau un ocena,
Chiar şi oceanul meu de vise,
Ce a fost năruit când luminile au fost stine.

Un puls monitorizat constant de-un aparat,
O mască ce-mi pompa oxigen direct în plâmâni,
Vedeam sfârşitul, nu puteam să îl amând,
Cuprins de teamă căutam să găsesc un drum.

Inexplicabil.

Sunt aburi prea ridicoli de alcool printre noi,
Un Bachus ciudat mă-îndeamnă să umblu să zbier, să tac…
Sub o lună palidă, sub un sinistru cer.
Ascuns de-o barbă deasă printr-un RATC.

Nu mă întreba de lumea mea, ce orbitează în jurul ei,
Întinde-mi măreția pe masă, nu îmi pasă ce câștig,
Sunt pierdut printre ei, nu are rost să mă implic,
Lumea lor este znoabă, muritoare,
Iar a mea se plimbă pe linia lui 45′.

Sfârșitul este aici sau nu-i aici.
A fi sau a nu fi? Crudă întrebare,
Noi ce am fost pe-aici? Simple stele căzătoare?!
Moarte pentru împlinirea dorințelor acestor TRUFAȘI?!

Alte reguli.

A început să meargă altfe treaba, se risipeşte ceaţa,
Las durerea pe capăt de peniţă,
Este un alt mâine, sunt un alt eu.
Hipnotizat de fiinţă cad în păcat.pexels-photo-207153
Diferite stări, diferite locaţii, tentaţii….
Fără apărare sub priviri aberante, tac, merg.
Asta-i situaţie precară, stă gata să cadă,

Singur, comunicând cu natura, liber,
Atâta linişte recuperată, sătul de zgomote industriale,
Vreau calea de scăpare, nimic nu îmi aparţine…
Jocul se schimbă, regulile se amplifică.
Zile pline, nopţi mult prea scurte,
Somn inexistent, insomnii luate din plin.

Sună ciudat, scriu la întâmplare,
Nu este decât o stare, ciudată fără scăpare.
Modelez esenţa dar nu pot accesa structura.
Sătul să tot îndrum turma, prefer calea de scăpare.
Sună ciudat, scriu la întâmplare,
Vreau doar calea de scăpare…

Atac de cord.

Care-mi este următorul pas?
Ăsta-i un vlas ciudat de vise, dans tragic sub priviri.
Amestec de emoții, șocuri din cutia toracică,
Organism slăbit, ce miros trist de parfum,
Las timpul să bată la ușă, nu are nimic bun să-mi spună,
Sunt în aceași stare de o vreme bună.

Am foaia goală, tot scriu și scriu, dar plâng.
Litere de tipar se automutilează sunt priviri,
Ăsta-i sânge viu, un pas mai aproape de un atac de cord.
Iar planeta se stinge și nu avem alt întrerupător.

Pastile pisate, speranțe plutind în cană,
Trup bolnav, vandalizat de-un cancer parșiv,
Mă mint, sunt bine, adică doar sper.
Sedative împrăștiate prin corp,
Îmi dau speranță, mă fac să mai sper.

Fricos

Hai, hai să vorbim,
– Ţine un scaun, nu-mi spune pe nume,
Este frumos să iubeşti, dar şi să fii iubit,
Un cuvânt, ce nu-l descrie dex-ul…
Sau… despre natura ce tace în acest moment?
Ce îşi scutură pomii de frunze şi îmbrăţişează pământul?
Sau dacă vrei, hai să nu ne vorbim, să tăcem ca în tablou.

Sunt eu, dar cu totul alfel cu puţină barbă,
Resemnat de trecerea timpului şi tăcut de-o vreme.
Nu ştiu ce scriu, sunt sentimente scrise fără maniere,
Că vreau şi îţi alerg pe gât, însetată de viaţă să te simt.
Şi mâinile-mi să cunoască înţelesul,
Când două trupuri îşi caută un suflet.

Fără ispite, fără păcate, am mintea mult prea şteară,
Chimicale industriale peste un trup trecut.
– Hmmm, trecut, se poate vorbii.

– Despre ăsta, îţi vorbesc decenii.
Că am unul, dar fără recomandare,
Concediat din timp, de un antreprenoare tâmpită,
Sunt un sclav al fricii, dar fricos să o arăt,
– Frica, frica mă omoară în fiecare zi.

Raţiune, final…

Eram pătat de cerneală pe globul ocular,
Îndoliam natura, o condamnam la pierzare…
O schingiuiam fără să vreau, eram cuprins de milă.
Blasfemiam pământul cu fiecare pas făcut,
Eram mult prea păgân,
Încercam din răsputeri să înţeleg acest cuprins,
Dar la final am reuşit să înţeleg, că mă lupt cu compromisul…

Vremuri şi vremuri, frumos pastel de cuvinte,
Analogie funebră peste trupul meu intoxicat…
Cu mult prea multă ură, ce sa depus peste ficat.
Duzine de pastile, ce-mi redau pulsul treptat,
Am reuşit cumva din această urbă să nu ies cu capul plecat,
Eram un lucru ciudat, fără pic de înţeles…
Sunt cuprinsul de mai sus, acum ai înţeles?

Priviri peste priviri, înţelesuri doar din gesturi,
Am uitat cum să vorbim, trăim doar din interesuri…
Lovim cu putere în raţiune, dăm vina pe destin,
Suntem ceea ce privim, oglinda nu poţi să o minţi.
Am barbă, astăzi sunt trist, pentru o clipă nu exist,
Miros de vanilie, ceai bun de ghimbir, într-o ceaşcă pătată,
Sunt omul fără capăt, nu dau vina pe destin,
Ştiu cine sunt şi de unde vin.