Scurt.

Dacă ai ştii că-n mine zace tot adevărul,
M-ai ucide fără ezitare sau mi-ai cere voie?
Că atâţia ani din viaţă sau scurs, ciudat, dar sau dus.
De la zero la douzeci  şi unu şi probabil o să mai vină unul,
Dar spune-mi , m-ai ucide sau mi-ai cere voie?

Ştiu, ai face-o fără ezitare, ţi-se citeşte în privire,
Mi-ai lua tot ce am mai depreţ şi-ai plecat,
Şi-mi vei fuma iubirea ascunsă în mine pe-o bancă lângă mare,
Şi vei scruma peste trupul meu….
Dar karma se întoarce….  Se întoarce.

De prin gări.

De ce schițezi natura pe un fond ciudat?
Nu ai destule pensule sa ii cuprinzi frumosul
Și vă trebuii să renunți la vis și curând la viață.WhatsApp Image 2018-02-11 at 15.24.27

 

Stau pe picior de 22 , ciudat cum am ajuns aici ,
Atâtea primăveri carate n spate, atâtea ierni goale.
Că în trenul asta al meu, durerea chiar doare .

 

Și nu are rost sa te gândești in viitor,
Prezentul te doboară , este ucigător.
Chiar nu își are rostul, oricum la următoarea cobor ,
Și trenul o sa plece , dinspre trecut spre viitor.
Ucigând atâtea suflete în cale .

Foarte aproape de departe

Nu omule, taci, nu plânge, încearcă să o faci.
Sau mai bine plângi, spală-ţi mizeria din ochi cu lacrimi,
Şterge răul din tine, fii mai pur ca niciodată,120311cr01
Recent poate, recent am plâns şi eu pentru ce-am pierdut,
Dar încercă să nu plângi, se poate.

Lasă-ţi gândurile departe, gândeşte-te la tine ca fiinţă ca spiritualitate,
Du-te acolo unde inima ţi-le oferă pe toate.
Nu există bariere, nu există nu se poate…
Luptă şi ai să le dobândeşti pe toate.
Nu îţi transforma ochii în nişte colivii,
Ce ţin captive-n ele două păsări rare,
Bucură-te,  că ai mai prins o dimineaţă şi că vezi afară soare.

De la etajul meu, toate par mărunte,
Ascultă fiecare pasăre în parte cum se bucură şi îşi plânge de milă,
Priveşte fiecare floare, dornică să simtă aproape o albină,
Învaţă de la natură cum se înfloreşti,
Descreţeşte-ţi fruntea, numai aşa ai să poţi să reuşeşti.

Şi luna…

Şi  luna a venit mai aproape de pământ,
Tu mai aproape de mine când?original
Că te-ai tot dus în depărtări, şi te-am pierdut de-odată…
Am  vrut să te revăd, dar am aflat că nu se poate,
Şi am dus spre dimineţi nopţi geroase…

Toate se atrag, dar tot atâtea se resping,
Soarta mă fentează, eu cu cine lupt?
Eu pe cine trebuie să înving!?
Dacă trebuie să înving dorul, prefer să fiu ucis,
Nu pot duce o astfel de luptă, nu ar fii cinstit…
Că m-atacă cu ce iubesc, mă forţează să dispreţuiesc frumosul,
Prefer să mor, decât să-mi scuip iubirea.

Poate din vina mea….

Şi îmi cer iertare,
Poate din vina mea îţi este iarna mai grea,
Lasă-mă să îţi dansez în palme,
Aproape din depărtari să mă simţi.
Din priviri ne spuneam rămas bun,
Dar care rămas? Că noi suntem pierduţi pe drum.
Şi îmi cer iertare, ţi-am făcut iarna mai grea.

Şi să mă ierţi pentru cele întâmplate, voite sau nu,
Nu am sufletul de gheaţă, dar nu am ştiut ce să mai spun,
Ai avut dreptate, oare când am fost vreodată noi?
Eu prin lumi selenare iar tu într-o lume circulară,
Şi da, lacrimile ne sunt de prisos.

Sunt depăşit, aş vrea să ştiu cum să reacţionez,
Am doar foile astea ce-mi curmă nesemnificativ din boală,
Membrele-mi sunt grele, nu reuşesc să mă mişc pe deplin.
Sunt singur, cu un sfârşit inevitabil în faţă,
Oare acesta este dorul sau o singurătate nefastă ?

De la unu la douăzeci şi unu.

Am lăsat lumina lămpii să pătrundă printre cuvinte,
O stare disociată mă facea să mă întorc în timp,
Să recalculez soarta, să-i cer ce-mi aparţine,pexels-photo-316681
Că din cauza ei mi-am plecat de prea multe ori fruntea.

Viaţa a devenit doar sărbătorirea morţii, ăsta-i un drum prea greu,
Sărat şi amar ca berea, am multe nopţi nedormite pe faţă,
Oră târzie, dor şi melancolie sub o singură poezie.
Anii au trecut prea repede, au zburat de la unu la douăzeci şi unu,
Şi parcă viaţa devine din ce în ce mai scumpă.

Încerc să găsesc explicaţii, mă strofoc să înţeleg timpul,
Fericirea a devenit doar o stare spirituală…
Mânjit pe mâini de smoală nu îmi doresc nimic din lumea lor,
Lumea asta-i znoabă, muritoare, prea trecătoare!
Se apropie, o simt, ziua judecăţii mă aşteaptă.
Judecat pentru fericirea mult dorită!!!

Puntea

Şi dacă aş putea avea orice, ce aş face cu tot?
Unde să depozitez în mine atâta avuţie?
Şi dacă le iau cu mine, cât să fac groapa de mare?
Că litoralul meu sufletesc este mult prea mic.

Ar fii mult prea multe priviri pe un singur trup,
Poate ar venii şi boala, nu s-ar sfii să aştepte,
Şi totul meu unitar se va frânge sub greutatea mea.

Parcă nicio vară, nicio iarnă nu mă duce într-un punct,
Mi-au rămas pe ziduri sentimente şi pe străzi multe stări,
Prefer liniştea din miezul nopţii, haosul zilei mă deprimă.
Iar puntea ce-o petrec parcă nu se mai termină.