Adunate din timp

A trecut ceva vreme, luminile sau stins deja,
Apune pentru a nu știu cata oara soarele,
Sunt pe pas de 23, dețin amintiri ciudate,
Lacrimi și pumni în pereți,
Uși trântite, oglinzi ce-mi animau ranile…

Poate-i doar o pasa, sper sa nu sper degeaba,

Probabil nu asa merge treaba,

Echilibru sta sa cada,  odată cu el și eu.
Pentagonul sta sa cada,
Iar eu împușc cu emoții…

Dezhidratat de-o vreme, caut sa ma adap cu dreptate,
Nu ma ascund, nu fug pe ușile din spate,
Dau piept cu durerea, las sângele sa curgă,
Ca oricum, voi rămâne doar o umbra.

Puțin mai goi.

Asculta ce spun sirenele, când între noi cad catrene,
Și sapa mai adânc sa simți tot ce mi trece prin vene,
Ca ma pun sa dorm aici și ma trezesc în alte emisfere.

Ca numai am cuvinte pe gene,
Lacrimi se ofilesc sub privirile grele,
Răscolesc prezentul, sa opresc timpul alert.
Clepsidra ce-mi aparține, curge în sens invers..

Dialogul devine complex, cascada de cuvinte zdrobite.
Și surâsul tău îmi tot aleargă prin minte.
Așezăm trăiri în vitrine, completam muzee,
Dar suntem goi, goi de opiacee.

Doar un moment

Tot răsună în tăcere, un trist bipăit de ceas,
Se zbat secunde grele,
Şi din timp ce-a mai rămas?
Că de-o perioadă bună, zilele nu-mi dau deloc răgaz…
Între aceleaşi tăceri am plecat trântind,
Poezia mea, mă mai primeşti în gând?
Că timpul îşi cere dreptul, şi este destul de scump,
Ore pierdute-n tăcere,
Să adorm… oftând.

Străzi răsleţe mă primesc,
Răsăritul ăsta-I al meu, îl preţuiesc într-o ură morbidă,
Mă forţează să revăd culmea lumii lividă,
Umbra mea părăseşte camera sinistră…
Iar la celălalt capăt îmi răspunde speranţa,

Dar tu, poezia mea, mă mai primeşti în gând?
Nu am murit, nu am trăit,
Am fost doar rătăcit pe drum.

Sunt chiar eu ?!

Și mă fură peisajul, cad stelele-n delir,
Simt sufletul cum înflorește, dar am pesticide-n jur
Nu vreau să zici că te-am uitat, doar că timpul nu-mi ajunge,
Tot caut portițe, mă chinui destul de mult să desfac ițe,
Și știu, sa schimbat și cerul,
Dar poate așa mi-a fost dat mie, să tot alerg, să înțeleg misterul.

Am obosit să caut macii, să răscolesc câmpii să încerc să mă fac bine.
Fariseii caută să convingă magii, să coboare-n mine blesteme,
Indiferent de vreme, drumurile devin mai grele,
Răsăritul stă să apară, iar eu pe același drum spre nicăieri probabil.

Destul de dimineață, ți-s visele pline de mine,
Am scris tot mai rar, mai dur și mai apăsat….
Cu o durere aparte scriu prin Cișmigiu,
Pe-o foaie mototolită, te descriu, îmi e destul de greu,
Poezie, oare poetul sunt chiar eu?!

Ciudat?!

Am tot plecat, am tot venit,
Nu știam cert care-mi este țelul
Dar m-am regăsit ciudat când deja căzuse cerul,
Când peisajul devenise sumbru, deja căzuse cerul….

Dezorientat, pierdut, încă descriam modelul,
Simțeam viața prin mine cum vrea să fugă, să scape!!
Dar eram conștient că pierdusem din palme Eden-ul…

Entuziasmat am continuat să mor, pardon, am continuat să trăiesc,
O zi mai grea ca alta, o noapte mai ciudată ca alta,
Iar eu, entuziasmat am continuat să mor,
Pardon să trăiesc.

Involuntar m-am trezit, deja sunase ciasul,
Se învârtea în gol compas-ul,
Ciudat, nu auzisem ceasu’….

Pe același drum.

Rescrie-mă, cunoaste-mă apoi vorbește cât vrei,
M-am tot jucat de mic copil, acum îmi vine partea….
Mă tot citești, dar nu înțelegi că vreau să ajung în top,
Aveam mâinile murdare de cretă, de când visam la epitete.
Și era să sfârșesc spontan, exact cum termin strofa.

Ce-am vrut să spun, când spărgeam pe drum neoane?
Nu am putut să sfârșesc promenada tragic,
Înjunghiat de un sentiment ciudat, mă opresc să respir,
Sângele-mi este cerneala, cu, care acum scriu.

Omule, calmează-te, nu privii înspre pustiu, prezentul este-n față,
Ochii-ți sunt curați, spălați destul cu lacrimi, respiră,
Ghinionul nu-i aici, nici nu are să vină.
Deschide-ți ochii, privește spre lumină, trebuie să vină!!!

Scris de dor….

Nici nu știu cum să încep postarea asta. Băi de ce am atâtea întrebări și de ce am prea puține răspunsuri?
Da, am greșit dar, nu știu, nu știu de ce am greșit, ce îmi lipsea, dar ce mă doare cel mai tare este că mi-am pierdut un prieten, un prieten necuvântător, un prieten ce-mi dădea pofta aia nebunească de viață când călcam accelerația, prieten ce-mi dădea frica de neprevăzut când intram în depășiri știind că el nu o să mă lase, și eu l-am făcut un maldăr de fiare, defiecare dată când îl văd resimt durerea din el, îi simt tristețea prin mine. Da, o mașină ce din punctul meu de vedere și-a dat viața pentru mine, chiar dacă m-am ales cu multe răni, el mi-a deschis ochii asupra vieții mele, mi-a dat semnalul ala ce efectiv ma trezit la viață, o viață ciudată, o viață unde nu totul este roz și nici nu pare să fie prea curând. Mi-a arătat că telefonul numai sună să mă facă să râd să simt că este bine, nu. Acum telefonul sună de grijă, sună să mă duc să dau declarații, să refac analize și să o iau de la capăt, doar că acum fără un prieten de bază. O lună prietene, o lună de când unul a murit ca altul să trăiască, pentru alții doar o mașină, pentru mine un prieten de bază. Când suna telefonul tu erai cu mine pe fiecare drum, cu tine vorbeam să nu adorm, cu tine vorbeam când eram supărat cu tine prima relație dusă spre final și cu tine ultima relație dusă spre același final, poate ai să citești asta cândva, dar nu curând, dar poate o ultimă dorință cum zice și F.Charm, mai sună-mă doar un minut decât niciodată, dar acum știu că niciodată este acum.
Aproape o lună, o lună de la durere trupească dar și sufletească, ghinionul ăsta vine, ca un bumerang ciudat. Afară doar plouă, iar eu pe-o bancă privesc marea, fiecare fuge spre un adăpost, dar eu nu am idee unde este adăpostul meu, chiar numai știu.
Și parcă încă te aud.