Nevroză!

Că noi am fost o notă pe un portativ ciudat,
Am cântat după ureche și ne-am distorsionat în timp,
Natura vrea să ne încerce, nu are aceași tonalitate în voce,
Dar cum să apropii doi magneți?
Când polii lor se urăsc de moarte?

Un drum apăsător mă încearcă, ciudată dimensiune,
Dar cum să uit de mine, când somnul se lasă așteptat?
Când am în spate faruri și din sens opus doar flash-uri,
Și prin gânduri fel și fel de injurii la persoană?

Probabil este mult prea dimineață, străzile-s prea goale, amare.
Vorba mea prea mută, ochii mei prea orbi, ciudat.
Ăsta nu pare să fiu chiar eu, nu, nu.
Oglinda mă minte, ăsta nu-i chipul meu,
De ce m-am dat înapoi lafel precum ora?

Oare am deschis pandora?
Dimensiunea mea se sintetizează cu prezentul aspru?
Ciudat, am crezut că a fost doar un vis,
Dar semaforul mi-a dat verde să plec spre visele mele,
Care or mai fii și alea….

De pe drum…

Dacă tăcerea ta mi-ar devenii viață, aș trăii cu veșnicia…
Dar sunt pierdut, nu-i pentru mine ce-i pe aici.
Durerea sfâșie în carne vie, trupul meu se stinge,
Timpul a uitat ce înseamnă răbdarea,
Până și vremea a uitat de soare….

Iar acum, sunt doar un prăfuit, un nimeni,
Prin gândurile tale ce au învățat să mă uite….
Nu te condamn, am stâlcit destule cuvinte,
Că m-am tărăgănit printre atâtea morminte.

Poate cândva în viitor, vom lua același tren,
Și ne-om spune din priviri tot ce s-a întâmplat de-odată,
Că viața mi-am dat-o pe două parale, ce-au zburat în vânt…
M-am rugat la zei și zei, dar parcă toți și-au luat fața de la mine,
Și din focul din mine începe să se spulbere din jar…

Prea multe au fost de-odată, eu unde am fost când eram prezent?
Aerian din primele secunde de viață,
Eu nu am știut, tu ai vrut, eu nu am știut…
Ce să mai pun pe masă, ce să mai sparg în drumul meu?

Pe unde?!

Trecut de două, trei sau patru, nici nu am idee,
Am adormit iarăși cu forța și încă o dimineață ursuză..
Călcând pe un pâmânt ce se află într-o continuă mișcare, oftez,
O caroserie rece mă salută când în aceași dimineață o trezesc…..
Înconjurat de sume caut cumva să evadez,
Tot caut un buton de stop, ceva acolo să pot să opresc timpul!
Dar realizez că-s primul din coloană și-a fost deja al trei-lea verde…
Iarăși am ratat start-ul…

Mult prea multe gânduri, nici eu nu știu ce să mai cred,
Că totul se schimbă, până și natura devine instabilă…
Atâtea valuri reîntoarse la mal și parcă tot mai triste,
Și eu tot scriind, parcă tot mai palid, sinistru.

Un prăfuit

Am obosit să-mi pară rău,  am obosit să ascult şoapte,
Prea mult am scris pe liniile lui 45,
M-aş aşterne aici, dar nu mă lasă voinţa,
Încerc, să-mi aştept sentinţa, s-aud glasul final,
Să cadă peste mine şiroaie, să mă macine rugina,
Mă simt epuizat, chiar de am destule epitete injectate în vene.

Hai, trezeşte-te, omoară-mă, nu ţin capul plecat să scap,
Prefer o moarte demnă,
demnă să fie scrisă-n stele….
Că şi aşa, am colindat destule emisfere.

Mi-e dor de vocile mele, mi-e dor de timpul pierdut,
Pe când nu vorbeam de sume, pe când râdeam pe bune.
Am îndeplinit dorinţe înainte ca stele să cadă,
Iar cu timpul ce-a venit am devenit unul din ceilalţi,
Un prăfuit prin gândurile multora…

Cu ce rost?!

Cică timpul îmi aparţine, ce frumos mă minte camera asta rece,
Clepisdra mea seacă, câteva grame mă despart de cer,
Şi simt că am prea multe în spate ce m-au întors pe dos….
Dar uneori simt că-i totul fără pic de rost,
Luat la rost pentru diferite stări ciudate,
Îmbrăţişat de-o singurătate aspră, vreau să pot să mă ascund.

Tot caut o linişte mult aşteptată, cândva ştiam pe ce străzi s-o găsesc,
Şi străzile şi-au schimbat structura, minciuna purcede peste tot,
Şi eu sunt împins de la spate de-o voce ce mă minte frumos….
Din zi în zi cu ochii tot mai roşii, dau la schimb multe zile pentru nopţi albe,
Dacă trebuie mă amanetez pe mine, pentru rostul fălos.