Trecut de doișpe…

Sunt doar străzile astea ciudate, iluminate de faruri,
Stau singur pe balustradă, orbit de furie oftez…
Gânduri ce nu-mi dau pace mă fac să lamentez,
Că nici opiaceea numai are același efect.
Mă bucur doar prin poze, unele alb-negru,
Că anii au trecut și eu rămas integru.

Un somn ciudat mă cuprinde, doar când se crapă de ziuă.
Încontr-o s-o apuc, că nu văd niciun semn.
Alerg orbește prin viață,
Oare la mine se sfârșește altfel?!
Iar un timp fără esență încearcă să mă vândă.

Iluziile îmi acaparează starea ciudată,
Trecut bine de miează noapte, continui scrisori să scriu….
Sper s-ajungă și la tine, poate nu prea târziu,
Singurătate, puțin eu mă bazez pe tine,
Încă nu e prea târziu ca să uiți de mine.

Sincer…..

Am adormit mult prea devreme, am uitat cât era ceasul.
Înfofolit în amintiri refuz să mă trezesc,
Probabil este multea devreme sau mult prea târziu.. nu știu.
Socot că este vremea să spunem ce simțim,
Că poate mâine se sparge clepsidra ce o tot iubim,
Și o să ne pierdem prin timp.

Ascunde-mi sub umbra ta tăcerea,
Nu mă lăsa să vorbesc vreodată….
Ucide-mi orice speranță, fă-mă să te urăsc.
Că-i cel mai sincer sentiment pe care îl cunosc.
Singurătate, mai stăm mult de vorbă?!

…am timp

Diferite blesteme, legate cap la cap,
Fac globul ocular să lăcrimeze sub diferite sinteze…
Iar amintiri sub antiteze ajung să mă lamenteze.
Şi undeva din sens opus văd doar flash-uri,
Calmea-mi este curbată uşor ca orizontu’
Iar mare ce mă priveşte îmi cere totul.

Şi în atâtea cărţi încerc să îmi găsesc norocul,
Merg la noroc şi fără şansă de scăpare.
Că-n lumea asta toate-s asemănătoare,
Dar este prea dimineaţă, o să continui să scriu,
Că de la o vreme simt cum se schimbă vremea.

Mai sunt atâtea de dus, mă simt pe loc ca un fus,
Stilo-ul acesta imbătrâneşte sau poate doar a obosit.
Şi mă uit şi tac, tac privind tăcutu-l din oglindă,
– Rotuse, ce căutam rătăciţi pe aici?!

Diferite stări

Singurătate, este a mia oară când îţi deschis uşa.
Hai, ia ce vrei şi pleacă, du-te numai sta.
Eşti frumos îmbrăcată, dar gata, pleacă, uită c-am existat…
În noaptea asta cinăm separat, refuz să-şi vorbesc
Ai aflat că-mi scriu cartea, dar în asta nu o să apari..
Hai, te rog pleacă.

Asta-i doar o groapă cu gratii, mă simt fără scăpare,
Sunt obosit psihic, pastilele astea încep uşor să mă adoarmă,
Fericirea-i o carte fictivă, ce-am jucat-o pe-o miză mare…
Şi-am pierdut, nu-i de mirare..
Am înţeles totul anapoda timpul, ce-mi subjugă fiecare clipă…
Sunt om, dar mă simt de faţadă, sunt momeala unei sorţi nefaste.

De nicăieri

Atâtea răsărituri și-au pus amprenta prost…
Că marea asta-i agitată, ar mătura cu mine pe jos.
Îi înțeleg durerea, dar nu pot să o scriu…
Nu am destule pagini și nici cuvinte ca să o descriu.

În jur aceași stare ciudată, un aer la fel de cald,
Lumina se ascunde, întunericul ușor își face loc…
Nici nu-i ceea ce pare, dar te rog, dă-mi un foc.
Să-aprind tot ce mă înconjoară, nimic nu există.
Sunt doar eu, privind într-o oglindă.

Să nu sau unde?!

Asta-i o răscruce ciudată, fără semne de ghidare concrete,
Încerc să înţeleg timpul, că se consumă inutil…
Am speranţa în aceaşi matriţă stricată de ani de zile.

 

Dar cu ce folos să o repar, ca am aceleaşi stări inutile.
Judecăţi ciudate mă aruncă la zid şi-ncep să zboare pietre,
-Rotuse, noi ce facem pe aici că doar cerem din cer zile senine…

Nopţile şi-au luat rolul de zile, iar zilele sunt mult prea negre…
Nu înţeleg aceste metehne, totul devine mult mai ciudat,
Un drum prea aglomerat mă face să lamentez…

Că acel gram de noroc pleacă, se pierde prin fum,
Iar eu rămân acelaşi Rotus pierdut pe drum…

Simt marea la picioare, se bucură că mă vede, că mă simte,
Suntem entităţi diferite, dar suntem prea aproape să ne pese….
De ochii tăi îmi este sete, de tine-mi este dor, dar timpul trece,
Privesc acelaşi ceas, ce-i tot mai rece,
O nouă noapte se iveşte, dar încerc să nu îmi pese….

Mă bucur…..

Umbrele m-au părăsit când am stins lumina,
Mă tot întreb ce caut eu aici?!
Nimic nu-mi aparține și totuși încerc să sper,
Că ziua de azi nu o să fie la fel ca ieri.
Când luminile se sting, umbrele mă părăsesc.

Iar tu, singurătate, dacă pleci ,pleacă închide ușa bine.
Fă cumva să lasă-mă, uită c-am existat, că ne-am iubit odată.
Că timpul la fel ca pe tine nici pe mine nu mă așteaptă,
I-ați amintirile și du-te, regret că ne-am cunoscut…

Am urme de tine pe haine, parfumul tău persistă,
Este camera goală, dar parcă mai deschisă.
Tu nu ești viață, tu nu ești glorie,
Ești cancer ce macină din mine în fiecare secundă,
Că-ți place să vezi cum mor pe zi ce trece…
Dar dacă eu mor, o să mori și tu cu mine.
– Măcar să mă bucur și eu că te chinui și tu într-un final.