Eu rămân cu mine.


Sunt ancora propriilor mele gânduri, ciudat…
Am plecat orbește pe căi pe unde nu există urmă.
Venit de unde nu există ură dar mă simt acaparat de ea,
De ce nu e și la mine exact cum trebuie să fie?
Scrisoarea asta o să o arunc în timp și spațiu,
Că astrele m-au mai batjocorit încă odată.

Mi-am tatuat pe suflet diferite stări difuze.
Privesc oamenii și plantele și soarele, dar nu sunt liber.
Și a trecut clipa și știu că alta numai vine prea curând sau niciodată.
Sunt mult prea obosit, mai mult ca niciodată, am obosit singurătate……
Timpul mi-a devenit asasin ce așteaptă momentul oportun.

Am închis ochii și am privit departe, totul era clar….
Totul se pierdea printre degetele mele, cădeau pe asflat toate!
Privindu-te printre mulțime ochii tăi m-au acapart puțin,
Eu am plecat iar tu te-ai pierdut prin mulțime și gălăgie…
Nu știu când o să ne mai întâlnim, femeie.

Anunțuri

Da-i tare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s