Goală….

Am scris peste măsură pe o foaie cu rânduri goale,
Nu am ştiut cum să le umplu şi am început să scriu…into_nothingness_by_lostoneself-d30yh4e
Dar rămâneau la fel de goale, ce pot ca să mai schiţez?
Că bat oraşul la pas, zeci de priviri mă-ncearcă.
Unele mă vor altele mă urăsc din spate,
Iar unele, unele rămân neutre.

Şi-am zis că nu mai scriu, că am să pun punctul pe i.
Dar i-ul meu este invers şi-am pus puncte de spuspensie,
Şi am simţit cum e să doară, când totul în jur cade,
Iar foaia mea rămânea la fel de goală.
Degeaba te uiţi în ochii mei, nu vei putea citi nimic.

De prin balcoane văd lumini cum se-aprind,
Cade tăcere peste oraşul cuprins de haos….
Marea îşi jeleşte tăcerea cu care este înzestrată,
Dar cu toate astea, foaia mea este tot goală.

Vina lor, a ţurţurilor

Stăteau ţurţuri să cadă, tu făceai pământul să tacă.
Erau bucăţi de porţelan pe jos, dureri nespuse.black-white-art-comic-book-monster
Iar noi clădeam clădiri pe vise, dar de ce-s ruine toate?
Printre ele nu văd loc de început,
Dar tu, taci, nici nu vrei să asculţi cum valurile se sparg de ţărm.

Tu, fă bine şi întoarce clepsidra, lasă timpul să plece,
Nu-i ucide şi lui speranţa, nu trebuie să îl consacrăm la moarte….
Greşeala este a lor, a ţurţurilor ce cad în neştire.
Iar răsăriturile noastre-s diferite, eu plec când tu visezi,
Şi eu mă culc, când tu pleci….

Avem pe noi sare şi nisip şi urme de regrete,
Poate suntem rătăciţi pe drum, dar deja nu îmi mai pasă…
Tu eşti singurătate, frumoasă dar nedorită de nimeni.
Şi ai dat de mine prin Tăbăcăriei cu gândul la Cişmigiu,
Dar nu suntem unul pentru altul să ştii.
Vina aparţine ţurţurilor ce cad.

Despre schimbare

Cu o floare nu se face primăvară. Da’ nici cu o sută de mii nu se face, dacă nu-s în pământ și dacă nu-i vremea lor. Nu?

Votul tău nu contează? Poate că nu, însă n-are ce strica.

Vrem o viață mai bună și din cauza asta mergem în afară, înnebuniți de grijile vieții de România și de marile speranțe pe care le avem legat de ce ne așteaptă acolo. Eu nu am ieșit vreodată din țărișoara asta a noastră scumpă, dar pot să îmi imaginez lucrurile ce se întâmplă odată ce te vezi ajuns în Spania. Italia. Anglia. Astea. E cam în felul următor: realizezi că iarba e la fel de verde, oamenii-s tot oameni și vorbesc tot pe gură, doar că combină sunetele în alt mod pentru a se înțelege. Într-adevăr, salariul e mai mare, dar și chiria e mai scumpă. Și alte cheltuieli, de asemenea. Ca român nu ieși aproape niciodată nicăieri (asta se întâmplă în majoritatea cazurilor pentru că nu ai PRIETENI) și nu te dezvolți prea mult pe plan profesional (pentru că deja faci bani frumoși, în comparație cu România; plus de asta, nu prea știi limba) și, uite așa, reușești să pui deoparte niște bani să-i trimiți în țară sau îi strângi la ciorap ca să-ți iei mașină, casă, ce-o mai fi. Dar identitatea ta, locul unde te-ai născut și ai crescut, prietenii, familia, limba și toate celelalte lucruri de acest gen lipsesc. Oare o merita?

Dă-i dracu’, că iar a ieșit PSD-ul (cum naiba o fi ieșit iară PSD-ul? Oare o să iasă tot ei și la următoarele alegeri? Dar la celelalte?) și o să cântăm toți în cor același imn neoficial al României „las’ că merge și așa!”. Gata, de acum nu mai votăm! Să voteze ăia de mai cred. Ăia de n-au ce face acasă duminica și se duc la urne în loc să meargă la biserică. De parcă n-ai putea să mergi și la vot și la biserică.

Suntem perfecți? Nu, dar asta cred că este prea evident ca să mai conteze. Însă avem o scală, un etalon, o grilă. Cum au părinții noștri când vine vorba de noi. „Bă, n-a ajuns doctor, poate nici n-ar fi fost asta bine (pentru el SAU pentru omenire, hehe), da’ măcar asistent sau kinetoterapeut să se facă…”. Oare condiția noastră socială, oamenii care ne înconjoară, România per total se încadrează în acele norme? Oare îndeplinesc toți acești factori minimul ăla de ne trebuie nouă să putem zice „bă, măcar atât!”? Răspunsul este, cel mai probabil, „nu”. Însă înseamnă asta că trebuie să ne lăsăm bătuți? Să zicem, pur și simplu, că România este o țară de câcat (și este!) și gata? Să ne luăm tălpășița? Ultimul să stingă lumina? Pe mine tocmai această situație mă motivează și mă face să realizez că trebuie să fiu determinat, disciplinat și bine intenționat. Pentru că lucrurile merg atât de rău. Avem atâtea de recuperat!

Eu încerc să înfăptuiesc schimbarea, în primul rând, printr-un zâmbet. După aceea, prin faptul că încerc să zic o vorbă calumea (deși lumea care mă cunoaște știe că nu-s cel mai bun atunci când vine vorba de exprimarea gândurilor oral), să fac lucrurile cum trebuie și să mai pun și un pic de suflet. Adică, nu neapărat că o fac în așa fel încât să exprime un sentiment, dar măcar să se vadă că am făcut-o EU. Că m-am gândit puțin s-o fac să fie cât mai șmecheră treaba. Aici, da, trebuie să poți zice „bă, măcar atât!”

Cad

transalpina-prin-ceataFrunzele nu mai cad iarna
Iar oamenii se schimbă
Mă-ntind ușor sub spaima nopții
Durerea mă colindă…

Răspunsuri seci și scurte
Ca vinurile din Carrefour
Apar zeci de întrebări, insulte
Si-a doua zi din nou mahmur…

Nu sunt în stare de nimic, dar plec
Așa e fiecare dimineață, pustie…
Sub umbra unui răsărit roșu și sec
Trec în impas la pas sleit de ceața cenușie.

Dar soarele se scoală devreme
Si-nalță pan’ la cer coloane de mercur
Îmi colorează sângele ce-mi arde în artere
Și inima-mi distruge tot ce-i obscur!

Mai dulce.

Te-am ascultat, mi-ai spus povești frumoase,
Dar toate au durut, mi-au lăsat semne pe piele.franc-vic-intro
Asta nu este dimineață, cel puțin nu după ușă,
Probabil îmi este milă, de mine și de tot ce mă înconjoară.
Știu că la o pană de nervi le voi distruge pe toate.

Cad țurțuri, cad peste tot ce am sau ce mi-a mai rămas.
Am privit diavolul în ochi într-o oarecare seară,
Stătea pe macadam, aștepta să-i recit povești frumoase,
Dar l-am ocolit spre durerea lui trupească.
El nu există, doar eu l-am întrupat și l-am încântat.

Diavolul plânge cu lacrimi de porțelan, ce frumos se vede.
Sunt un nebun, dar asta nu se înțelege,
Nu există legi sau cel puțin una care să mă lege,
Nu m-am tocmit pentru tot ce ma durut.
Am pus punctul dimineața ca să o fac mai dulce.

From 0 to hero, acum si „.com”

blog_future-of-workAcum câteva zile am decis, după lungi discuții și abordări începute anul trecut prin noiembrie alături de Matei și Laur să punem blogul mai sus în topuri și să îl înscriem cu un domeniu .com. Acum se pare că am reușit, ne-am împărțit costurile între noi și am achitat rata anuală. Mai multe schimbări se vor produce în perioada ce urmează.

Avem în plan să schimbăm tema și/sau imaginea de ansamblu a blogului, deoarece toamna a cam trecut demult și se pare că va veni o primavară/vară destul de frumoasă, cel puțin pentru mine. În al doilea rând, după discuția cu Corina am aflat că își va intesifica postările cu poezii din arhiva personală dar și cu creații noi, iar în discuția cu alterego-ul meu am aflat că am ceva material în cap care urmează scris pe hartie și după transpus pe blog.

De asemenea, voi reviziona blogul personal, îmi voi actualiza descrierea/poza de la pagina despre noi pentru că sunt destul de vechi și nu mai sunt actuale, voi actualiza pagina „Actualizări” și voi mai șterge/adăuga din widgeturi. După voi vorbi doar prin postari și poezii. De asemenea voi vorbi cu Laur pentru a ne intesifica activitatea pe partea de colaborări la poezii, la fel cum făceam odinioară. Nu suntem „hero”, dar nici nu mai suntem „0”, iar în funcție de munca pe care o vom depune în viitor noi vom decide încotro ne îndreptăm!

În spatele privirilor

Eu sunt acolo, dar tu nu vrei să mă vezi.
Stau bine pus în spatele privirilor ce nu mă vor,lost_wallpaper_18
Ascult foşnetul vorbelor tale, ascult aroma lor divină.
Dar ştiu că orice aş face, trupu-ţi nu ar să-ţi vină peste mine,
Las timpul să-mi decidă durerea ce o să pot să o port.

Speram că ai să mă vezi, chiar te uitai la mine,
Aveai privirea de porţelan, mult prea preţioasă pentru mine.
O să laşi lumea să-ţi bucurea privirea, dar tu vei plânge,
Sper doar, că o să fie pentru mine,
Dacă nu, o voi face eu pentru amândoi.

Hai, rămâi cu mine, scaldă-ţi neştirea peste Tăbăcăriei,
Striveşte sub paşii tăi alb-ul ăsta ce nu se mai termină.
Sau mai bine pleacă, leagă-mi vorbele, ca nu cumva să te oprească…..
Dar te vei întoarce, cheia stă tot acolo, la locul ei sub preş,
Singurătate, probabil o să te aştept acasă.