Ora șapte, tristă.


Calc strâmb pe imaginație, te deformez,
Te blasfemiez cu fiecare încercare, de-a te retușa…
Mapamondul se întunecă, privesc și ultima rază de lumină,
Te caut, te strig, te rog să apari de undeva…
Am uitat, nu mai știu cum te cheamă, ciudat.
Scriam atât de des numele tău, ciudat.

Strecoară ceva lumină pe lângă mine, te pierd în singurătate…
Aș vrea să beau din tine viața, eu secătuiesc de a mea.
Ești atât de prezentă în absența ta, de parcă te retrăiesc.
Capul mi-se afundă în pernă, devastat de-atâtea pastile.

Dimineți răvășitoare în miros de cafea și de pâine arsă cu magiun.
Cât de simplă-mi este viață, eu tot trag să mi-o complic.
Căutându-te nu fac decât să uit de mine, de tot ce mi-a rămas frumos,
Iar tu, râzi, visezi, speri, dar nu cu mine….
Dar am aflat de curând, sunt doar un criminal,
În dimineața în care am simțit năvala asta de rânduri, m-am ucis.

Anunțuri

Da-i tare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s