Una din zecile de dimineți

O cafea prost făcută îmi întâmpină dimineața.
Același tablou prost pictat îmi deschide orizontul,
Un geam ascuns după jaluzele îmi ascunde mapamondul,
Și o durere sfâșietoare îmi mișcă corpul inert….
Iar un calofier emană caldură la sfârșit de Martie,
Luna în care in m-am născut….

Aceași privire goală, același gust amar pe buze,
Aceleași palme pe față, același oftat adânc,
Martie se duce, iar eu stau pe pământ,
Și sorbeam cu amărăciune dintr-o cafea prost făcută.
Ce lăsa de-nțeles că nu-și are rostul…

Nedormit de săptămâni caut liniștea mult dorită,
Atâtea amintiri, lăsate în derivă lăsate ca să moară,
Este a nu știu câta dimineață cu aceleași stări.
Urmate doar de tristețe, chin și dor.
Într-o lună în care, trebuia să…. trebuia.

Înainte, înainte era bine

Parcă liniștea nu își are rostul în acest tablou.12321688_1144128622287233_1179299318983982597_n
Pictat atât de prost sau conceput ciudat,
Ce reflectă dragostea pierdută, a unui pirat…
Nu văd rostul acestei esențe de culoare,
Un albastru bluemarin spre un roșu movuliu.

Atâtea combinări atâtea îngrădiri de culoare,
Mult prea amestecate nu fac decât să-i ucidă frumusețea.
Ambiguitatea face parte din el, ciudat nu exprimă nimic,
Mă văd în colțuri, mă văd pe centru pe margini,
Sunt chiar eu, Rotus, pictat extrem de prost.

Îți voi dăruii alte creioane,pensule, Emma, să mă pictezi mai bine,
Soarta și-a bătut joc, arucându-mi stropi de culoare-n viață.
Nu știu cum să mă exprim, este ora unsprezece seara, pardon este zece,
Și timpul s-a dat înapoi, nu mai eu merg înainte, că acolo era mai bine.

Ai uitat?!

Era așa de goală foaie, este lipsită de tine.
Descriu mări și ape dar nimic nu este ca tine.
Atâtea cuvinte nefolosite, gesturi îmi dau de gol starea,
Cuget, apăsat pășesc pe strada mea,
Bătăturită de atâția pași, dar câțiva au fost ai tăi.

O gălăgie interioară nu-mi dă pace de atâtea vreme,
Tot încerc să te găsesc, alerg în nopți șosele,
Mult prea obosit, nu mai țin cont de semne,
Ciudat, te am , dar nu te pot obține,
Ești departe, prea departe de mine.

Este un gol aparte, un gol provocat de tine,
Un cântec, un semn măcar sau o scrisoare,
Să te citesc printre rânduri să-mi amintești cine ești,
Sau cumva în toată această pierzare,
Tu, ai uitat de mine?!

Am nevoie

Într-un decor ciudat, ploaia își făcuse locul,ceas
Căutam un soare pe cer dar dispăruse totul.
Iar un vânt anevoios mă tot împungea din spate,
Îndrumându-mă spre nicăieri sau către cineva,
Dar liniștea din noapte mă făcea să mai stau pe străzi.

O adiere rece îmi făcea ochii să clipească,
Am nevoie de o primăvară caldă, lipsită de inhibiții,
Am nevoie de gânduri bune primite într-o scrisoare,
Dar toate astea pier, când mă gândesc că nu or să apară.
Ciudate gânduri într-o lună din primăvară…

Din pas în pas loveam în bălți eram mânjit pe picioare,
Noroiul se-ntărea făcându-mi pașii tot mai grei,
Alergam într-un mers lejer și prost.
Mergeam sper nicăieri într-o vreme de post.
Dar mai am nevoie de timp în această vreme ciudată.

Sedative și ace.

Era o seară de Martie, rece, acerbă.
Cădeam pe-o canapea, înmuiat de sedative,
Atâta colorant îmi alerga prin vene, era așa de bine.
O lumină de neon îmi străpungea privirea goală,
Te căutam pe tine, dar erai răvășită pe această coală.

Hai să ne asamblăm frumos, să nă punem ca la Lego.
Chiar de suntem diferiți, tre să ne găsim locul,
Punct la puct și virgulă la virgulă,
Atâtea spații goale, ciudat, sunt doar eu cu mine,
Sunt mult prea amețit de la atâtea sedative.

Tușeam atât de sec, cădeam la mal de apă.
Muream pe dinăutru afișându-mă sănătos,
Am uitat că-s de fațadă în acest fals decor,
Dar eram prea înmuiat de sedative,
Să pot să mai strig pe cineva, căzut pe coridor.

Oftez, gândesc și scriu.

Oftez pentru că nu știu ce se petrece,scary
Atât de amăgitor pare totul în jur….
Un tablou prost pictat, conturat cu regrete,
Ce par că-mi ies în cale la fiecare intersecție.
Ciudat, oftez și în același timp respir tot mai greu.

Sunt într-o continuă mișcare, ce pare că-i statică.
Înaintez cu greu, deșii alerg din răsputeri…
Vuiete ciudate îmi inundă mintea buimacă,
Șuierături de pași și gesturi odioase,
Mă fac să mă gândesc, încotr-o s-o apuc….

Societatea astea-i surdă, dependentă de insulină,
Stă pe cale să moară cu gândul la ce-o să vină….
Într-o oarecare măsură, știu că totu-i pierdut,
Emma, încotr-o s-o apuc?!
Că tu nu apari și eu mă simt rătăcit.

14.03.2016

Și timpul trecea, dintr-o secundă-n altă,tumblr_n08dkbfw5s1tpd5hbo1_500
În pasul ud al ploii, se zărea , tăcere.
Un piept curbat de tuse, plămâni însângerați,
Călcam pe-o urmă, deja afundată în noroi,
În jur,o astenie de primăvară,
Plămâni însângerați.

Pluteau în derivă, flori de salcâmi nebuni.
Despuiați de sentimente și slobozi la gând,
Resemnați de absența tăcerii, râdeau,
Păsări băteau din aripi, planând pe un cer senin.
Era doar o astenie de primăvară,
Plămâni însângerați.

Îmi sugeram să mai stau, eram nebun în primăvară.
O tuse-mi curba pieptul, boala-și juca rolul,
Un sunet ciudat de moară, se-auzea din mine,
Era doar o tuse seacă, într-o primăvară cu astenie,
Plămâni însângerați.