Atât de orb

Era o liniște sublimă, parcă făcută pentru noi.tumblr_static_artistic-human
Dar tăcerea noastră zguduia temelia iubirii…
Mâinile noastre par că s-au uitat una pe altă.
Iar buzele noastre au uitat forma unui zâmbet.

 

Cât să te descriu, cât să mai încerc să fac asta?
Spune-mi te rog, ești pe undeva prin acest univers?
Te caut atât de orb și te văd peste tot.
Atâtea dame mă vor, iar eu te vreau pe tine.
Ce paradox ciudat când ești la înălțimea iubirii.

 

Atât de lacomi ne-am infruptat din iubire.
Orbiți de fericire mâncam copios cucută….
Știam că o să mor și asta tot mai curând.
Dar nu am vrut să plec, fără să te servesc și pe tine….

Doar noi prin mulțime

Din mulțimea densă privirea ta era fixată pe mine.12247025_907994985948109_1567950046294898117_n
Nu știam ce să fac, să zâmbesc să plâng sau să râd?
A trecut atâta vreme de când nu te-am mai văzut.
Și-acum ai apărut în calea mea, neschimbată doar eu mai temător.
Ochii tăi calzi păreau că mă devorau încet și bine.

 

Te vroiam, te vreau și nici nu ai idee cât de mult vreau asta.
Secundele au trecut atât de greu, am vrut să opresc timpul.
Chipul tău nu mai era așa rece cu mine.
M-am bucurat că te-am văzut dar eram prea mut să-ți vorbesc.

Acum te caut, dar degeaba, tu apari când vrei doar tu să mă vezi.

 

Te vreau, exact cum ești și cum nu ești si cum vei devenii.
Dar de unde să te iau? Unde să te caut?
Soarta joacă feste bune, lasă speranțe pe masă ca mai apoi să le adune.
Încă te caut prin mulțime și tot îmi doresc să te mai văd.
Și nici nu ai idee cât de mult vreau asta….

Amărăciune

Erau doar frunze în jur, călcam pe covoare imaginare.
Tăcerea era atât de sumbră și vântul era pustiu.
Aerul mult prea sec și fără un gram de vlagă.
Mă sufocam privind amărăciunea din jur.
Și pe unde mă uitam erau doar morminte.

Un soare mult prea rece încălzea o marmură ciobită.
Păsări tot dădeau ocol cu aripile triste.
Și golul din priviri îmi inunda fața de lacrimi.
Că prin aceste locuri poate zac și eu.
Și pături de frunze stăteau peste morminte.

Spune tu vânt înghețat, pe unde ai trecut ?
Ai văzut așa tăcere și așa morminte?
Că-n viziunea mea toate-s mărunte, nimic nu-i cum pare.
Covoare de frunze stau imaginare.
Și-n piatră stau persoane de odinioară….

 

Cu ce sens?

Te-am simțit când ai vrut să pleci.
Am vrut să-ți spun să mai rămâi, dar nu puteam vorbii.
Te țineam strâns în privire, speram să te oprești.
Călcai așa de apăsat fără să mai clipești.

Speram în sine mea că te vei întoarce să mă privești.
Dar din depărtare nu puteai să mă zărești..
N-am vrut să te întorc din drum, așa a fost să fie.
Acum respir melancolie în camera stingheră.

Răsună anomalia lăsată în urmă de tine.
Cum să scap de ea când face parte din noi.
Salvez cu bună credință sentimente primordiale.
Dar cu ce sens când nu mai există cale de împăcare.

Derizoriu

Atât de repede gândul tău m-a uitat.
Sau poate nici măcar nu am fost acolo…
Atâtea întrebări fără rost îmi tot dau ocolul….
Aș vrea să știu ce se petrece sau măcar să mă minți.
Dar doar vreau să știu, dacă cumva am fost acolo.

 

Nu folosii cuvinte alese, vorbește cât mai simplu.
Jignește-mă dacă e cazul, dar spune-mi adevărul.
Nu da bir cu fugiții când vreau în ochi să te privesc.
Mi-a plăcut cum ai relatat afecțiunea, dar prea ai mimat..

 

Acum stau și pun lucruri cap la cap, de ce oare eu?
Prea multe persoane-n jur și ghinionul e al meu….
E soarta mult prea crudă, mă minte și ghiocul
Că sentimentele din noi astăzi înseamnă totul.

Orașul nostru

Orașul nostru e distrus, nu avem unde merge.
Cerul spulberat cade peste noi la asființit.
Pământul amăgit se lasă peste noi….
Amăgiți de sentimente ne-ascundem printre umbre.

Apusul nu-i aici, apusul e departe.
Noi doar stăm la adăpost, sub fila dintr-o carte.
Că ne-am uitat amândoi, c-am fost odată un întreg.
Acum delirul e parte din noi și pare că ne place.

Ascult doar inima cum îți bate.
N-ascultă de rațiune și merge mai departe.
Dar ochii-ți sunt ciudați, mai triști ca niciodată.
Iar orașul nostru e distrus, nu avem unde merge.

Agonie sau placere?

Ai plecat cu bună știință sau te-ai mai gândit?
De ce-ai lăsat în urma ta atâtea sentimente?
Trebuia să le ucizi fără să îți pese.
Că-n pașii tăi acum răsună tăcerea mea de azi.

Trebuia să mă ucizi pe mine, fără să clipești.
Și mai apoi să pleci în grabă vără să privești.
Apoi în treacă să mai treci, trupul să-l îngropi.
Dar ai plecat de grabă fără să gândești.

În urma ta pluteau regrete, umbra-ți era tristă.
Gesturi aiurite te făceau să pari ceea ce nu ești…
Strecurai fapte prin priviri și te uitai de mine.
Iar eu nu făceam decât să resuscitez sentimente moarte.
Lăsate de tine în agonia dintre viață și delir.