Ascunsă

Am răscolit multe amintiri, sperând că te găsesc.
Am căzut de mii de ori, crezând că ești sub flori…
Marea în lung și lat, am luat-o la pas.
Crezând că ești naufragiată pe un vas.
Am luat stelele în palmă, crezând că ești tu una
Mi-a căzut pe umeri bruma, și-am zis că-i mâna ta.

Poate rău te caut, de aceea nu te-am găsit
Că livezile sunt mari și eu m-am rătăcit.
M-am lăsat purtat de vânt, și te-am tot căutat
Printre lunci și văi, prin câmpii și dealuri…….
Dar poate marea m-a mințit.
Sau poate n-am căzut de multe ori
Și tu stai undeva ascunsă sub flori…

Atâtea amintiri zboară precum un stol de fluturi
Iar eu mă prind de-un singur fir, să le țin urma…..
Și-n jurul meu zac umbre și cenușă….
Mă simt atât de singur și de renegat.
C-am tot zis că te caut și nu te-am mai căutat.

Orașul scrum

Ai ars,extraterestrii_din_zona_veche_76769600
Până la scrum
Orașul umbre e tăcut.
Timpul trece,
Și tu nu înțelegi,
C-am colindat marea
În lung și-n lat.
Iar trecul s-a făcut prezentul inutil.
Că-n umbre, vezi muguri cum răsar.

Corola e distrusă,
Iar eu sunt inculpatul….
N-am atins un fir de păr al naturii,
Și ea pe mine mă acuză.
Ce muză?
Cu chip de om și suflet de nălucă
Trece prin privirea mea,
Oare unde vrea să mă ducă?
Că-s doar un om de lut.

Și noaptea șade la geam.
În orașul ars până la scrum…
Colindătorul poet|
Încă merge prin el pe jos.

Iar flori
Flori de tei,
Tei căzuți mult prea devreme
Mă-ncântă cu mirosul lor,
Ce miros dulce de moarte
Ce mă trântește
De parcă capul îmi sare de pe umeri
Că-n nevroza mea, mă joc cu greieri
și orașul în urma mea
arde de se face scrum.

Karma?

Să nu lăsăm haosul și drama să ne întunece karma.38_imgfamily3flickr
Gânduri vin și pleacă, ca niște autobuze.
Că-n gara lor te-aștept rostind poeme pe buze.
Să nu lăsăm cumva, sufletul să moară
Că odată el plecat se instaurează drama.

Și mă numesc actor grăbit, Rotus sunt pe scurt.
Mi-am trăit viața pe scenă și prin autobuz….
Scuturat de-orce privire, uitam că mai exist
Și-ți scriam pe ochi poeme, pe pleoape și pe gene.

Îți desenam pe chip, un zâmbet să nu-l mai uiți
Că încruntarea ta cutremura și munți.
Nu știi despre ce tot scriu, dar scriu încontinuare
Depresia-mi e pe final și n-am o lumânare.
Calea ei e neagră, tăciune și suspin.

Uitam cine eram, prin gări și prin tranvaie
Eram omul cel ciudat, ce plângea-n odaie.
Pământul ăsta sec și blestemat își bate joc de mine.
Că-s poet neintegrat sătul de-atâta lume.
Dar karma mea-i ciudată și tăcută în același fel.

Din gară, cu dragoste

tumblr_mh3vwty7iz1rd5ejfo1_540îmi cade lacrima pe umărul durerii
deși un tren te-așteaptă să îi calci vagonul.
un lăutar te-așteaptă-n gară să îi asculți acordeonul,
iar eu te-aștept c-o floare-n mână la umbra verii…

tu te pripești și-ncepi sa cânți
nedându-mi seama de unde-ai apărut
dansezi și-ți unduiești privirea pe mine de parcă m-ai văzut
și cum nu mă vezi tu continui să cânți…

și te oprești o clipă în timp ce eu transpir
crezând ca m-ai zărit departe pe peron
dar nu eram eu, era un oarecare om
eu eram lângă el, gălăgios ca un public în delir.

atunci când îmbarcarea și-a strigat apelul
atunci începea haosul și drama
si nici măcar atunci tu nu îți dădeai seama
că m-ai pierdut de parcă eu aș fi fost trenul…

Onomatopee

Afară e toamnă, între noi cântă-n ecou delirul.
Ploaia propagă peste noi epigrame ce le știm deja.
Vântul suflă scrumul uitat în scrumieră.
Zboară între noi, fițuici despre iubire, c-am fost absenți la acea oră.
Îmbătrânit de boală, acum tânjesc să fi asistat la ea.

În sala pașilor pierduți, răsună acum tăcere.
Îmbujorați de-arome dulci, ne îmbătăm cu amărăciune.
Curge prin noi, se manifestă prin venă.
Iar toamna zace între noi cu zecile de vise.

C-afară e frumos, dar între noi purcede urâtul.
Că mă îndepărtez de tine cu trupul și cu gândul…
Astea-s vorbes spuse de mine , flămândul.
Cu gândul, cu fapta și cu ideea,
Mă tot gândesc acum, oare care-i onomatopeea?

Ore se scurg în toamnă, timpul nu șade pentru mine.
Pentru noi se gândea, dar acum nu-și vede rostul.
Că iarăși am greșit eu păcătosul, pardon flămândul.
Că m-am îndepărtat de tine femeie, cu gândul și ideea
Și-acum în natură, oare cine-i onomatopeea?

De plumb

În ochii mei de tabla se văd lacrimi de plumb120096217_11554732_14587010
Pe trupul meu blestemat încă stau urme de gând.
Și pe mâinile mele se cunosc încă urmele de dor.
Unghiile-mi stau închegate-n sânge laolaltă cu lacrimile de plumb.
Iar urmele pașilor mei sau astupat de gânduri.

Frânturi de imagini stau înșirate-n stradă….
Un poet ca mine nu le poate însușii…..
Căci amintirile-s frumoase, dar nu merit să le știu.
În ochi-mi blestemați încă stau urme de plumb.

Trupul îmi zace-n în imagini derizorii
Că mintea mea se culca doar când se zăreau zorii
Gura-mi încleștată, refuză a mai cere apă
Căci am lacrimile de plumb ce mă îneacă.
Picioarele-mi sunt de ceară, se topesc sub soare.
Îngenuchiez în fața morții, nu că ar fii prima oară.
Iar în ochii mei de tablă încă se văd lacrimi de plumb

Exil

Mâna ta acum mă bate, când odată mă iubea.
Privirea ta mă reneagă, când odată mă căuta…
Nu vreau să mai știi de mine, refuz să-ți mai răspund.
Că în gândurile tale, nu sunt ceea ce spun.
Doar lasă-mi sufletul să plece, lasă-mă să îl ucid.
Nu-și merită soarta, nici eu nu-mi merit timpul irosit.
Doar calcă peadala și fugi spre furtună….
Că odată ce-ai ajuns, o să dai de vreme bună.
Lasă-n lumea mea durerea, lasă timpul să decidă.
Că lumea ta-i perfectă iar eu nu-mi mai am locul.
Cândva o să mă cauți și n-ai să mă găsești
Îți voi îndeplinii dorința să mă exilezi.
Că și-n lumea ta perfectă mă simt al nimănui.