Exact ce lipseşte – Partea I


-Vrei să zici că ție ți-e lejer să vobești cu mine și că nu-ți aduci aminte de serile noastre, când mâncam împreună ce ți-a mai trecut ție prin cap să faci că ai văzut la MasterChef sau ți-a dat rețeta vreo prietenă de-a ta care are de hrănit alt gibon latent , prins într-un fel sau altul în filmul ăsta prost de relație matură? Că-s  amintiri ca-n niște basme momentele când eram împreună ? Ştii, mă, noi doi împreună şi credeam că tot o să fie aşa, că nu se mai termină. Că am să-i zic lu’ mă-ta soacră şi cu tine o să fac doi copchii pe care o să-i creştem cum ştim noi mai prost că n-o să avem timp de ei de la job şi o să le facem rost de o dădacă retardată care o să-i termine psihic? Da’ mai ştii când te strângeam în brațe, când ne-o trăgeam și o făceam cum n-o fac mulți , că nu mulți au chiar tupeul să transpună în realitate cu gagicile pe care le iubesc ce au văzut prin filmele porno. Chiar și în aia a misionarului îți plăcea , că eu știam s-o fac.

Păcat, poate, că n-am curajul să-i relatez aceste aduceri-aminte cu voce tare și le păstrez doar pentru acest dialog imaginar care se desfășoară în capul meu în timp ce dialogul din afară decurge la modul cel mai amical și superficial posibil. Fair-play. Cum n-a văzut Parisul. Dialog imaginar în care eu purtam discursuri întregi , argumentate și care acoperă aproape toate punctele de vedere din care se poate privi problema. Ea avea dreptul la întrebări tip și replici seci în această scenă cu decor minimalist dintr-un act prea trist.

-Chiar crezi că rămâne așa? Stai tu liniștită, roata se întoarce. (dacă aș fi acum pe mess, i-aș da un emoticon cu punct și virgulă și paranteză 😉 ) Îmi ziceai, când ne certam, cu ură în privire, că ar trebui să te apreciez mai mult și îmi scoteai ochii că nu o să găsesc pe alta care să mă iubească cât mă iubești tu și, sincer, tindeam să te cred. Acum, că văd lucrurile dintr-o altă perspectivă, aștept, sincer(!!!), ziua în care să apară ăla să te iubească mai mult ca mine. Și cred că am de așteptat. Și nu cumva să dea dracu’ să te combini cu fraieru’ ăla care tot stătea după fundul tău , că o să-i închin jertfe nenumărate și zemoase lui Zeus ca să-mi trimită din cer via fulgere destul OCB să am pentru toată iarba pe care o s-o fumez să râd așa cum trebuie. Serios, dacă o să aud că ești cu ăla, o să-mi pun întrebări în legătură cu IQ-ul tău și, prin extensie, și cu al meu, că am stat cu tine atâta timp. Dar să sperăm (sau nu, că mi-ar fi mai ușor să trec peste dacă aș râde mai cu poftă decât o fac momentan) că nu e așa.

În fine, destul cu semi-monologul ăsta interior.  Seize the moment, fraiere!

-Da, și m-am înscris într-o asociație de voluntariat. „Întrajutorare întru consolare” e mottoul lor sau o chestie de genul. Denumirea , și mai ciudată, e un acronim pe care nu mi-l aduc aminte acum. Cu şcoala sunt mult mai serios – învăţ şi câte 6 ore pe zi – iar cu iarba…am desit-o. Știi cum e după o despărțire, vrei să faaaci chestii cu viața ta!

– Și eu mă mențin ocupată. Nu de alta, dar dacă stau o clipă, încep să mă gândesc… Stai, te-ai apucat iar de fumat droguri? Mă rog, nu-mi zi. Nu e treaba mea…(Nebună mai ești; auzi la ea ,droooguri. Întotdeauna ți-a plăcut să dramatizezi.)  Să mă gândesc la noi, la ce a fost, și, mai ales la ce va fi. „Ce va fi” îmi aduce o oarecare urmă de seninătate în gând, dar totuși nu pot să nu mă sperii, acum că nu mai am acel lucru sigur în viața mea. Înainte știam că, dacă se întâmplă ceva rău, tu aveai fii acolo lângă mine.

-Și eu credeam că ai să fii lângă mine. Dar na…viața nu e perfectă, te mai părăsesc unii! Însă asta am zis-o iar în gând…

– Eu încerc să profit de orice. Un zâmbet, o floare, o rază de soare. Câte o gagică ocazional, zic chicotind, dar iarăşi în capul meu. Însă cuvintele care mi-au ieșit pe gură: nu am nevoie de o prezență feminină, nici măcar de o persoană anume să mă facă fericit. De fapt, să fim serioși, nu am cum să fiu fericit fix acum. Dar echilibrat, senin, optimist, astea pot să zic că sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Discuția a continuat , cu tot acest gen de replici nevinovate, în care amândoi am ajuns la un armistițiu consimțit prin modul de a vorbi și de a ne comporta unul cu celălalt. Replici  care nu prea aveau o mare importanță acum în telenovela asta (nu chiar ieftină) care devenise viața mea.

Ajuns acasă , m-am pus să terimn un puzzle de vreo 200 de piese pe care-l primisem cadou de ziua mea. O imagine bine colorată îl prezenta pe Bugs Bunny (personajul meu preferat din desenele animate) oferind renumitul lui sărut  vânătorului…căruia nu i-am știut niciodată numele. Cel puțin așa arăta pe cutie. Rămânea să văd, odată ce voi fi terminat puzzleul, dacă corespunde în totalitate. După 3 beri și jumătate de pachet de țigări mai târziu , ajuns aproape de final, realizez că eu mai am 6 piese nearanjate. Iar în puzzle mai trebuiau puse 7.

-O să-ți pară rău, dar fix când o să fie prea târziu. Știi, ca în filmele cu proști. Doar că proasta mare ești tu, că n-ai rămas lângă mine. Eu sunt prostul ăla mai mic, că n-am știut cum să te țin aproape. Și atunci o să vezi lucrurile așa cum le văd și eu, și ai să plângi în pumni. Da, ai să plângi, că acum ești toată flower power. Iar eu o să fiu cu alta, sau cu altele, și o să-mi văd liniștit de drumul meu. De fapt, chiar aș vrea să-ți mulțumesc că te-ai despărțit de mine, acum și nu mai târziu când probabil ar fi fost mult mai aiurea. Îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să te văd cum ești, să mă revăd pe mine, ăla pe care nu-l mai văzusem de mult, să văd viața altfel.

Ok, lasă asta, tu caută piesa aia. Și dă-i pe după dulap, PE dulap unde a fost pusă cutia, sub masă, pe la marginile covorului, peste tot unde se poate. Desigur, uitasem de legile nenorocitului de Murphy și continuam să caut cu încăpățânare. La un moment dat, din cauză că eram puțin amețit de la bere și de la cuiul pe care îl fumasem înainte să intru în casă, m-am împiedicat de piciorul vreunui scaun și mă rog, long story short, m-am mai învârtit de vreo două ori pe acolo şi ajunsesem să stau întins cu privirea în tavan. Then it hit me! Asemeni piesei din puzzle, ceva în viața mea nu era acolo. Deși știam, în linii mari, cam la ce se referă , nu îi percepeam forma concretă. Eram pierdut, la fel ca acea piesă, la fel cum era acel aspect (oarecum definitoriu) din – mă repet – telenovela care devenise viața mea. Ceva lipsea.

Reclame

Da-i tare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.