Pomii amintirilor


Stau plopii umezi în amurg, doinesc ei numai jale.10811572_777596312312824_1926613107_n

Și-și lasă flori pe o cărare,lovind ușor pământul.

Mă duc la ei cu gândul, sub ei am tot crescut.

Mă doare sufletul să știu, c-acolo nu mai sunt.

Nici eu, nici vremea de odinioară…

Când mă jucam cu mama, cu drag în poeniță.

În floare lor îmi sta speranța, cu timpul eu am tot crescut.

Sub ei  îmi aduceam și mândra, să-i cânt un cântesc sfânt.

În suflet mi-a intrat un spin, când am îmbătrânit,

Când barba mea ce-a neagră, ușor ea sa albit.

Și cerul pare mohorât, nu-s doar eu cel abătut,

Se scutură în ploi de iarnă, cu fulgii tot mai scunzi.

Și-amenințarea morții, îmi zace la ureche

Pe lângă plopii ce tot trec, nici unul n-are o pereche.

Și poate unul este al meu, în el să mă îmbrac.

Să-mi țină adăpost, în pământul ce mă bag.

Reclame

Da-i tare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.