Doar deşert…


Zona crepuscularaScriu. Pe dunele de nisip din deşert, căci aici mă aflu acum, traversând Marele Canion al vieţii mele de puştan veşnic îndrăgostit. Îmi scriu povestea cu un băţ pe care l-am găsit câţiva metri mai în spate, aruncat probabil de stolurile de corbi flămânzi care mai survolează cerul ziua în amiaza mare, căutând disperaţi ceva de mâncare pe pământul arid, bătut de soare. Protejându-mă de toate posibilele ameninţări ale abisului alb, Tu cămila mea, ai fost cu mine la bine, la greu, mi-ai oferit adăpost, mi-ai desenat un drum pe care să o apuc şi nu în cele din urmă, m-ai învăţat ca singurul lucru pe care îl putem preţui mai mult pe aceste meleaguri e umbra unui palmier. Eu în schimb, te-am renegat, te-am defrişat, te-am ciopârţit, te-am alungat şi te-am însingurat, şi de-asta, tot ce-mi este întins acum înaintea tălpilor mele este doar…deşert! Un deşert plin de nisip ce a fost uitat de lume şi parcurs de nimeni, lăsat acum să putrezească sub ochii plini de materie cenuşie ai corbilor de deasupra lui.

Zeci de leghe mai am de parcurs pe uscatul ăsta pustiit de oamenii care n-au mai călcat pe aici de aseară. Şi tu ai fost, tot aseară. Te zvârcoleai, îţi făceai griji, n-aveai somn, nu aveai nimic, dar absolut nimic. Doar pe mine. Un muritor, un nerecunoscător şi un atotştiutor care, iubea marea şi pustietatea deşertului mai mult ca orice pe lume. Dar nu mai mult ca tine. Tu nu erai lumea, tu erai ceva…ceva din planul lui spiritual. Tu erai rima, tu erai muza. Tu erai totul.

O nouă noapte în care sper să ajung să mai traversez măcar o data în viaţă Marele Canion, dar degeaba. Tu nu eşti acolo să mă aştepţi, pentru că eu te-am alungat. Eu te-am îndepărtat, te-am dat la o parte. Te-am omorât. Curenţii reci de aer încă aduc spre mine mirosul tău natural, unic, necontaminat de industria parfumurilor şi miresmelor amestecate cu chimicale şi cu fel de fel de mirosuri artificiale. Asta îmi da speranţă noapte după noapte că într-o vreme, nouă de altfel, te voi găsi acolo unde ar trebui să fi, adica la sfârşitul călătoriei mele!

Nemâncat de atâta timp, încă simt patul în care mă urc noaptea cum scârţâie zicându-mi: „hmm…nu, aşa nu! 2 kilograme în minus, nu-i bun” Şi scârţâie şi mai tare, alungându-mi somnul care se pregăteşte să vină în taină. Mă ţine treaz noapte după noapte, îndemnâdu-mă să mă hrănesc cu orice apuc la îndemână. Poate şi cu bara metalica în care se propteşte, orice! Dar eu îi neg incoerenţa cu care face asta şi îmi dau seama ca defapt toate aceste mojice încercări de a mă sinucide moral şi spiritual mi-au sporit neputinţa în toată existenţa mea de călător pierdut în necunoscut de a-ţi mai vedea chipul încă o dată!

Reclame

3 gânduri despre “Doar deşert…

Da-i tare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s