Undeva pe valea Trotuşului

Acolo am stat un sfert de oră din timpul care l-am avut la dispoziţie în după-amiaza asta. Eram cu un tomberon de gunoi care a trebuit să-l golesc ceva mai departe de casa unde locuiesc. Mi-am facut treaba care o aveam şi mi-am spus să mai rămân puţin să mă bucur de peisaj. Mi-aprind o ţigară să completez decorul în care stăteam. Nu mă gândeam la nimic, doar stăteam, mă uitam şi măsuram cu privirea tot ce mişca in jur. Vedeam pietriş în faţa mea pe care călcau câinii vagabonzi de-ai locului. În depărtare, 2 tineri şi o ceată de copii mai mici se plimbau pe marginea râului. Şi eu tot acolo eram, pe pietriş…

Nu mă interesa nimic din jur, nici că bătea vântul prea tare, nici că lătrau câinii, nici că lumea din jur se uita la mine întrebându-se ce caut acolo… Nimic! Până am ajuns la chiştoc mi-au trecut prin cap vreo 2-3 idei pentru nişte articole de pus pe blog plus vreo două vise mai vechi la care mă gândesc de zor. Pentru că asta îmi place să fac când fumez, să am un peisaj în faţă, să mă holbez la el si să mă gândesc sau…mai bine zis să visez la ce mi-ar face plăcere să mi se întâmple cât mai curând.

Noroc sau ghinion?

Noroc sau ghinion…ce lume..plină de defecte şi toţi se cred perfecţi, ciudat când totul pare roz, tu eşti în noroi până’n gât.. asta .. realizezi că norocul şi’l face omu’ cu mâna lui, dar…ghinionul e mereu cu tine. Aş vrea să ştiu cum e măcar o dată în viaţă o zi fără ghinion, să te trezeşti şi din prima oră a dimineţii să fi sunat de persoana iubită şi să îţi zică „te iubesc” sau să mergi pe stradă şi să ai norocul să gaseşti bani pe jos, sau să întâlneşti un vechi prieten. Aia da…o poţi numi cu adevărat o zi norocoasă, dar păcat că toate astea rămân nişte lucruri abstracte pe care noi doar le visăm. Am aflat cu adevărat că ghinionul începe din prima oră a dimineţii, când realizezi că nu curge apa la baie.. ai vrea să îţi dai cu apă pe ochi ca şi cum te-ai spăla de păcate, dar nu ai cum…când toate merg invers decât vrei tu. E chiar ciudat când vrei să realizezi ceva şi brusc…parcă auzi o voce’n cap „ce prost eşti mă” cum dracu să crezi in vise in care nici tu nu ai încredere? Ce rost are să spui lucruri cu adevărat unei persoane care pur si simplu în viaţa ta e un nimic? Vai Doamne am o prietena şi ma „iubeşte”. Te iubeşte pe dracu, eşti înca un prost pe care l’a fraierit şi asta e. Asta e viaţa mea: un continuu ghinion şi am ajuns să mă mândresc cu asta. Îmi bag picioru’ în ele de vise, de idei, de planuri măreţe. Pentru mine…pentru viitorul meu. Şi iată că am aflat că viitorul meu e un drum cu ghinion şi toate astea se vor termina într-o groapă…la caţiva metri sub pământ. Şi parcă aud şi acum:”ce norocos eşti!”. Sunt pe dracu norocos, dacă în zilele trecute ziceam că dacă aş avea ocazia să îmi schimb viaţa nu aş face’o … eh acum nu îmi doresc mai mult decât să fac asta. Poate într-o alta viaţă…am prieteni care mă felicită cu adevărat pentru poeziile mele, care se mândresc când mă au aproape, nu numai sparţi care râd .. şi ei sunt nişte pleve ale societăţii. Mai dăuo’n **** de zi … încă una a trecut şi multe altele vor mai veni pline de ghinion.

Malul mării

Cu toţii am plecat o dată cu prietenii la mare, distracţie, băutură, fete etc. Dar nu toţi am simţit cu adevărat acea senzaţie de a sta pe malul mării, dimineaţa, cu un ochi la ceas şi cu un ochi spre zarea infinită, aşteptând un răsărit mareţ de soare. Să fi cu persoana iubită în braţe, aşteptând să se întâmple…şi fix când crezi că nu se va întâmplă, apare ca o rază imensă de speranţă în viaţa voastră. Începe o nouă zi. Atunci când vezi ceva aşa de rar, ai o senzaţie aproape unica pentru prima dată, simţi cum inima vrea să plece, ochii sunt plini de strălucire, iar apoi un sărut venit pe neaşteptate…ceva nemaipomenit, nu cred că există cuvinte ci doar…sentimente să descrie ceea ce se petrece acolo. După o seara cu tot felul de întâmplări, înspre dimineaţă, briza rece a mării şi-a făcut apariţia pe neaşteptate asemenea unor şoapte răcoroase spuse cu voce tare. Să vezi valurile mici ale mării cum se trezesc, păsările cum zboară în toate direcţiile…parca şi ele entuziastmate de venirea unui nou falnic răsărit de soare vizionat cu drag de la malul mării de cei care încă mai cred in vise realizate şi stări de magie într-un univers în care fiecare există în felul lui.

Apus de soare

Izbit din plin de atmosfera coplesitoare formată în jurul meu, încerc să mă dezmeticesc şi să realizez că nu visam, ci din contră, eram chiar acasă, la bunici, privind apusul soarelui. În toată grădina se simţea o răcoare care peste zi mi-a fost total străină, parcă acum bucurându-mă din plin de prezenta ei. Aerul care bătea dintr-o parte în alta făcea un zgomot pe care doar dacă erai cu totul intrat în decor îl puteai auzi.

Frunzele merilor si perilor din gradină foşneau încontinuu, parcă anunţând sfârşitul unei alte zile de vară trecute. În spatele meu, doi bătrâni peste care anii au trecut poate prea usor şi prea repede, se chinuiau să ude o gradină de zarzavaturi şi să cureţe buruienile care nu îşi aveau rostul acolo. Fraţii mai mici se jucau undeva în depărtare, abia observându-i cu privirea, fără a-mi atrage atenţia prin vre-un zgomot sau vreo întâmplare mai specială.

Eu îmi gasisem locul undeva în centrul acestui cerc al vieţuirii mele, loc de unde puteam vedea absolut totul în jur. O întoarcere la 360 de grade era suficientă să ştiu că am cunoscut intregul ocean ce ma învăluia atunci. Şi mă aşez pe iarbă, întins lângă merele căzute, trag aer în piept şi aştept seara să vină, să înceapă şi ploaia de stele cea mult prea vestită.

Razna

Cu toţii avem momente când chiar o luăm razna. Peste această stare eu cu greu reuşesc să trec. Simt cum fiecare nerv din creierul meu pur si simplu cedează, parcă aş fi un taur la coridă, puternic şi fioros în acelaşi timp. Când pur şi simplu o iei razna, poţi fi în stare de orice, nefiind conştient de înfaptuirea anumitor lucruri până când acestă stare de nervozitate nu trece. Mulţi poate nu ştiţi cum să reacţionaţi pentru că vă calmaţi rapid, dar mai sunt si genul de oameni care nu se calmează până nu fac rău altor persoane sau unii care se afundă într-o cârciumă şi se fac rangă. Mulţi negăm, deşi cunoaştem astfel de genuri de persoane, eu recunosc că am destui prieteni care reacţionează violent la nervi, dar dacă ştii să le vorbeşti frumos, să le vorbeşti în aşa fel să îl calmezi, animalul care îl vezi în ei pur şi simplu devine o pisică. Eu unul mă calmez în astfel de momente fie vorbind cu iubita mea fie ascultând muzică. Muzica exprimă durerea care o simt, o muzică „neutră” de cauză. Pur şi simplu ea constituie liniştea perfectă de care ai nevoie să te aduni şi să te calmezi, iar cele două trei cuvinte şi un negativ par că reuşesc să ne ajute.
Dar acolo unde se naşte, acolo şi moare, acolo se stinge toată starea. Înăuntru, răspunsul este cu siguranţă înăuntru. Totul ţine de autocontrol şi de modul cum reacţionăm… Răspunsul calm pe care îl căutăm atunci când suntem nervoşi zace întotdeauna înauntrul nostru, înauntrul fiecaruia. Depinde de noi dacă vrem sau nu să îl găsim chiar şi în cele mai ascunse colţuri.

Atunci când merg pe stradă

Şi am coborât scările. Şi am ieşit. Merg printre trecători pe trotuarul de pe bulevard pana ajung undeva prin centru, acolo unde se află cel mai mare parc din oraş. În drumul meu întâlnesc tot felul de oameni, de la copii mici care se joacă prin părculeţe până la tineri care se plimbă la fel ca mine şi bătrâni care stau la umbra copacilor discutând de zor despre situaţia economică a ţării. Toţi au câte o preocupare, nimeni nu se plictiseşte. Cel puţin nu azi…

Încerc să-mi găsesc şi eu locul prin mulţimea de oameni din care fac parte, dar se pare ca fără prea mult succes. Din câte observ, pare că toţi aparţin unui anumit grup social cum ar fi familia sau un grup mai restrâns de prieteni. Asta probabil influenţelor şi mediilor din care aceşti indivizi provin şi din care încă mai fac parte şi în care au activat în trecut sau pur şi simplu au întâlnit oameni noi cu personalităţi apropiate şi cu hobby-uri comune. Cât despre mine…pauză. Deocamdată stau şi văd ce se mai întâmplă prin jur…

Deja ţigara e clasică, locul de la „mansardă” din parc la fel. Aceeaşi bancă, acelaşi om. Doar alte feţe străine zi după zi. Aceaşi biserică în spatele meu, aceleaşi lemne vechi de ani buni pe podea, acelaşi moment al zilei: după 9 seara. Gândurile sunt poate singurele care diferă, în afară de persoanele care trec pe lângă mine. Câteodată mă gândesc la ceva, altădată la altceva. Mi-amintesc că odată am primit chiar o îmbrăţişare pe pod. Ha…asta a fost să zic…long time ago. Nu mai contează…Se face 9 si eu trebuie să fiu iar în locul meu să zic preferat, scufundat în gânduri, fără cineva care să-mi arunce vre-un colac de salvare…

Fericirea

Fericirea şi tristeţea sunt două stări des întâlnite în viaţa unui om. Fericirea, acel moment din viaţă când, totul devine roz sau aşa zis ” lapte si miere”, când lumea are un sens al tău pe care îl doreai. Cu toţii avem nevoie de aceste momente şi este… „WOW” e un sentiment inimaginabil, ceva ce nu se poate exprima în cuvinte. Mulţi încercăm sa îl exprimăm prin fapte, care nu de multe ori dau rezultatele pe care le dorim, dar de aici mai învătăm că aşa este viaţa, cu bune si cu rele, dar după mine trebuiesc trăite toate în decursul vieţii. Tristeîea este definit ca un moment în viaţă când fericirea ne dă o palmă şi ne anunţă că mai există şi persoane care ne mai vor şi răul şi tot bagă ei beţe’n roate dar…după mine ăsta e omul, este invidios pe ce are altu’. Sincer, nu cred că am invidie pe nimeni, nu sunt invidios pe ce are altul şi eu am fost învăţat să mă bucur cu ce am pentru că nu se ştie niciodată. Tristetea mai vine şi cu o prietenă bună, „singurătatea”, atunci când crezi că nu mai ai prieteni şi nimic nu te mai poate salva, este greu să treci peste această „treaptă” din viaţă care mereu pare să coboare în loc să urce. Cum ar fi viaţa fără fericire şi tristeţe? După mine, ar fi o viaţă neutră. Ele vor constitui mereu un balans, un echilibru, două lucruri care se vor completa unul pe celălalt, aşa cum este Yin şi Yang, aşa şi fericirea şi tristeţea sunt două elemente care nu există unul fără altul.